15-17 septembrie, Festival Plai – Poveste fara inceput. Timisoara – povesti de trezit senzatia in oameni si de sarit intr-un picior pe Plai banatean cu giganti-muzicanti, cu recitaluri, lansari de carte, workshop-uri de percutie, proiectii de filme, dans african, spectacole de teatru, concerte pe Scena de Jazz si Muzica Lumii, plus bonus: cel mai mare chitarist de jazz din lume, Al Di Meola. Si go play in Plai!Copiii cu ideea si cu boxatul pentru fiecare cent – Tzuca si Tako – de la Asociatia culturala Sunet-Ambianta, intr-o dupa-amiaza de luni: „Mai, noi vrem sa-l aducem pe di Al Di Meola la Timisoara”. „Ha?! La ce s-or fi uitat aseara?!” (Doar un gind.) „Unde? La noi in tirg, la Muzeul Satului.” Prima oara nu percutez ideea: chitaristul american Al Di Meola, unul dintre cei mai mari instrumentisti de jazz ai planetei, si o scena in aer liber la Muzeul Satului. Legatura? Plai (si ceva mii de parai).
Si trece timpul, trece Sziget Festival, trece si FinFest. Picura plictiseala prin urbe. Deodata, agitatie mare. Zbang! Afise cu Plai, Plai, Plai, replay! Ne holbam in trepidatii! Mai, astia chiar il aduc pe Meola la Timisoara. Si sari! pe telefoane, calculatoare, laptopuri, digitale. Atentie, urmeaza trei zile high quality!
Vineri nu astept decit sa se dizolve opt ore ca sa fug cu pupilele dilatate inspre plaiul verde imbibat cu amnezii de banatean falos. Cind ai fost ultima oara la Muzeul Satului? Aaa… mda. A fost odata… cu trei puncte dupa. Uitasem ca locul din „orasul florilor, fala banatenilor” exista si mai ales nu intuisem potentialul spatiului. Basme cu basma curata de Banat: „Frumoasa-i vecina noastra, scoate capul pe fereastra”. Cu bratara verde intru direct in Shukar Collective, cu oameni trecuti prin foc si para pentru a transmite pentru radiouri culturale, cu actori francezi de teatru stradal si cu violonisti cu ureche absoluta (se spune ca ei iti aud gindurile). „Sa ne facem curat in case”, zice Tamango, iar europeanul, impresionat de atita autentic, da pe spate in ritm de viniluri manipulate de DJ Vasile. Si salta salata de exchange students in ritm de electrip tiganesc, de iese sudoarea din urechi si besica din talpa, fara sa-i deranjeze discrepanta dintre stilul lui Mircea Florian si restul trupei.
O Karma Cola, va rog, fara jamaica aroma. In sfirsit, un festival mici free sau cel putin fara consum excesiv. Aici nu plutesti pe un nor Converting vegetarians. Aici stai pe plai. Stai?! Play, inaintind in umbra cu iz de festival de jazz, cu chef de citit, de ascultat o vorba desteapta, de absorbit caldura africana, de tras o bere la umbra celebrelor corturi timisorene si de rupt muschi si oase extaziate in ritm de funk. La fix alert pe papilele mele gustative, pe gustul muzicologilor, in spiritul studentului cultivat, in ton cu omul recent.
„Cu publicul est-european se creeaza o legatura mult mai profunda decit cu cel din State”
Miine-i ziua cea mare. Ia-ti capul in miini, aerul in plamini, picioarele in blugi si lasa-te adus in fata celui care a cintat cu Paco de Lucia, cu Jean-Luc Ponty si care uite ca s-a lasat convins de niste pusti sa vina somewhere over the Eastern European Rainbow, acompaniat de alt monstru, percutionistul Gumbi Ortiz. Casca ochii: Al Di Meola, in carne si oase.
Mirosi vibratia din atmosfera, adulmeci cafeaua din gradina cu piscina si incepi: prefera sala de concerte in locul scenei in aer liber? „E diferit. I like it more intimate.” L-a ales muzica pe el sau el pe ea? „Muzica m-a ales. Si eu pe ea…” Relaxat, in nuante de alb si negru, frumos si stilat, ca un dumnezeu in umbrarul din Gradina Edenului, mai spune ca la un muzician, pe linga talent si studiu, conteaza atitudinea, ca muzica povesteste despre senzatia curgerii timpului, ca cel mai important este sa se stabileasca acea conexiune reala cu cultura tarii in care concertezi. A venit in Romania pentru ca „simt ca publicul intelege muzica la fel ca si mine, ca se creeaza o legatura mult mai profunda aici decit cu publicul din State”. Ii mai plac melancolia, Piazzolla, Gismonti si sunetul de violoncel. Si gata! Ne inchidem cu dosul palmei gurile cascate ca sa putem sa ne retragem la umbra Plaiului, inainte de iesirea La pensie.
Mai mult, mai mult…
Ce vorbesti?! A doua bratara, al doilea salt de neuroni incinsi. Si lasi sa ti se ridice parul blazat de pe miini cit dai tu din picioare pe Blazzaj, Blazzajjjjjjj… Fata cu flautul si cu vocea trimite electrosocuri. In jur: C’est extraordinnaire! Si ma lasa cu parul maciuca in stil funk-fusion, jazz si hardcore romanesc. Asta, asa, ca sa ma pregateasca de prestatia vibrafonistului israelian Eldad Tarmu si orchestra lui de camera de jazz care imi mentin freza punk de circumvolutii neobisnuite cu excese live de muzica lucrata.
Si, doamnelor si domnilor, punctul culminant is served. Palme agitate, picioare alungite, calciie in vint, urechi ascutite. Se sta in picioare in fata si pe jos in spate. Si in celebrul stil est-european, lumea se agita la momentul nepotrivit, se inghesuie si se irita. Majoritatea din spate decide: toata lumea jos! In sfirsit ascult: chitara acustica a lui Meola si percutia lui Gumbi Ortiz. Cei doi incep marea sincronizare. Se produce nemiscarea, asfixierea, impietrirea in ritm, tehnica, perfectiune. De la jazz la muzica clasica, de la secunda sincopata la coarda vibrata.
Dupa bliss-biss iti dai seama: ai stat in pozitie de meditatie o ora intreaga. Acum sa te vad cum iti aduni mintile de pe jos. Cu grija si putina tacere pentru trecere on the other side. Atunci il auzi pe organizatorul cu dreadlocks ca la cortul de chill-out se tine chef, la terase jam session-uri, iar la scena de teatru se joaca. Intens, pufos, garantat suta la suta, cu salt inalt pentru tinerimea organizatoare. Pentru ca numai ora cinci dimineata mai poate distinge luminile din ochii injectati de atita bine. Ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti… pentru ca asa-i povestea asta. Fara inceput, fara sfirsit.