„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Ventrilocul, de Corin Braga, care va apărea în curând în colecția „Fiction Ltd.“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Fulviu nu avu curajul să intre în camera alor săi, să verifice că totul nu fusese decât o iluzie, dar din hol văzu că ușa dulapului de haine, pe care o închisese ieri, se deschisese din nou sub presiunea umerașelor încărcate și un maldăr de haine se revărsase pe covor. Tânărul și-o imagină pe mama sa căutând enervată prin teancurile de bluze și, negăsind ceea ce dorea, aruncând tot raftul afară.
Atunci sună telefonul, ca o sirenă de pompieri.
— Fulviu, te-ai trezit?! se auzi vocea caldă și tonică a lui Dorli în aparat. Nu e nevoie să mergi astăzi la școală, am vorbit aseară cu diriginta ta și-ți dă liber întreaga săptămână. Spune-mi, ai ce mânca?
Fulviu se gândi la sacul de plastic din cămară, plin de colaci mici și pufoși, rămași din ziua înmormântării. Toată ziua dinainte nu mâncase decât colaci goi.
— Da, răspunse el. Sper să nu se supere ai mei…
— Ce tot vorbești?! Cum să se supere ai tăi?! Fulviu, ești sigur că te simți bine?
— Da.
— Diseară, după ce ies de la serviciu, voi veni să dorm la tine, așa cum ți-am promis. Până atunci, plimbă-te, citește, fă ceva, nu te lăsa doborât de tristețe.
Nu tristețea îl măcina pe Fulviu, ci o stare de anxietate ascuțită ca o rană deschisă. Apartamentul se transformase într-o sală uriașă de castel părăsit, scufundată în penumbră, în care toate sunetele aveau un ecou de cavernă, în care fiecare obiect arunca umbre mișcătoare pe ziduri, în care lilieci zburătăceau prin colțurile nevăzute ale bolții și se loveau din când în când de geamuri sau de vitralii. Deși era zi, vederea i se îngustase și i se întunecase, parcă ar fi avut pe nas ochelari negri de soare. Zgomotele de la apartamentele vecine ajungeau la el amplificate, în schimb gălăgia de afară, din stradă, suna depărtat, filtrată prin văzduhuri suprapuse.
După ce puse receptorul în furcă, Fulviu luă un colac funerar din cămară, se așeză pe un scaun la masa din hol și începu să mestece absent. Brusc, o mică mișcare îi atrase atenția firul telefonului avusese o smucitură. Aparatul avea un cablu foarte lung, de câțiva metri, care îi permitea vorbitorului să se plimbe cu el în hol, în bucătărie, în bibliotecă, chiar și în dormitorul familiei, care era cel mai depărtat. Când punea aparatul înapoi în suport, cablul se înfășura asupra lui însuși, în spirale care, datorită lungimii, își pierduseră forma riguroasă. Tensiunea din fir tindea să-l aducă, prin mici zbateri, la forma spiralată de bază.
Fulviu își reluă mestecatul până când o nouă smucitură a cablului îl făcu să tresară. Oare nu pusese aparatul bine în suport și provocase o distorsiune a firului mai mare decât de obicei? Cu o curiozitate morbidă, își aținti privirile asupra cablului atârnând răsucit, ca să vadă dacă va mai avea vreo răsucire. Și, într-adevăr, după vreo două minute, sfârr!, spirala de plastic se întoarse asupra ei înseși, atârnată la jumătatea distanței dintre podea și suportul din perete al telefonului. De câte mișcări avea nevoie pentru a ajunge la o poziție de echilibru? Oare putea să prevadă următoarea tresărire? Începu să numere în gând și, pe când se apropia de o sută, cablul se roti din nou prin aer. Deodată concentrat, Fulviu se întrebă, ilogic, dacă nu putea să inducă el însuși, cu puterea gândului, mișcările. Reluă numărătoarea și, când ajunse la o sută, spuse Acum! Firul își schimbă din nou poziția. Fulviu își spuse că de acum, dacă firul va continua să se zbată, nu o va face din cauze fizice, ci datorită undelor sale mintale.
După încă un zvâcnet, îi veni o altă idee: și dacă nu el mișca firul, ci altcineva? Cineva care voia să-i atragă atenția? Își aduse aminte că, în duminica accidentului, cei doi polițiști îi reproșaseră că închisese telefonul și nu îl putuseră anunța mai repede ce se întâmplase. Dacă acum erau părinții săi care voiau să-l contacteze? Poate voiau să-i spună că avuseseră un accident, căzuseră de pe podul de la Herina, muriseră și doreau să-și ia rămas-bun. Fulviu sări în picioare, cutremurat de gând. Oare telefonul voia să-i transmită acum mesajul pe care nu îl primise atunci, fiindcă închisese aparatul?
„Ridică odată receptorul, nu mai lăsa aparatul să sune!“, auzi în cap vocea mamei sale, venind parcă din dormitor. Răspunde, avem ceva important să-ți spunem.“
Duse aparatul la ureche. În locul sunetului lung de ton auzi un fâșâit greu, de televizor deconectat de la toate canalele și mergând în gol. Apoi vocea tatălui său: „Fulviu, nu mai mergem la bunicul tău. Ne-am hotărât să ne oprim să vizităm fostele buncăre militare de la Herina, am auzit că acum este un azil. Poate îl aducem aici pe Frederic“.
De fapt, Ian îi împărtășise această intenție cu câteva luni în urmă și Fulviu nu făcea decât să și-o reamintească. În aparat se auzea acum țârâitul tonului, prelung și plângător, încât nu îi mai rămase decât să pună receptorul în furcă.
CARTEA
Suspendată între visare și trezie, lumea în care Fulviu Friator, un tânăr solitar având stranii talente de ventriloc, plonjează odată cu moartea părinților săi este un abis al incongruențelor și al absurdului. Chinuit de apariții grotești și coșmaruri lipsite de logică, Fulviu o întâlnește pe Luiza Textoris, iar cei doi se văd aruncați în mijlocul unor drame de familie ce le reorientează destinele, riscând să-i aducă în pragul nebuniei. Nevoiți să-l înfrunte pe demonul viselor, să discearnă între real și închipuire și să învețe cum să controleze imaginile terifiante care îi bântuie, cei doi pornesc într-o călătorie de refacere a legăturilor cu trecutul familiei, descoperind, totodată, cine sunt cu adevărat. Totuși, nici măcar amintirile nu par să mai corespundă întâmplărilor evocate, întrucât devin prizonierele unui univers ale cărui planuri temporale sunt înghițite de malaxorul unor conștiințe fragmentate. Tulburător de lucidă chiar în delirul pe care îl înregistrează treptat, narațiunea se țese ca o plasă de întrebări fără sfârșit, alimentând angoasa devoratoare și reflectând, ca într-o oglindă crăpată, frânturi dintr-o realitate fisurată tocmai în punctele sale de convergență cu oniricul.
AUTORUL
Corin Braga (n. 1961) este profesor de literatură comparată la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Activitatea sa publicistică este remarcabilă, însumând numeroase titluri, dintre care amintim volumele de studii și eseuri critice: Nichita Stănescu. Orizontul imaginar (1993), Lucian Blaga. Geneza lumilor imaginare (1998), 10 studii de arhetipologie (1999), Le Paradis interdit au Moyen Âge 1. La quête manquée de l’Eden oriental (2004), La quête manquée de l’Avalon occidentale. Le Paradis interdit au Moyen Âge 2 (2006), De la arhetip la anarhetip (2006), Du paradis perdu à l’antiutopie aux XVIe-XVIIIe siècles (2010), Psihobiografii (2011), Les antiutopies classiques (2012), Pour une morphologie du genre utopique (2018), Archétypologie postmoderne (2019). A coordonat volumele Concepte și metode în cercetarea imaginarului. Dezbaterile Phantasma (2007), Morfologia lumilor posibile. Utopie, antiutopie, science-fiction, fantasy (2015), Concepte și metode în cercetarea imaginarului. Invitații Phantasma (2021) și seria Enciclopedia imaginariilor din România (vol. I-V, 2020). Romanul de față încheie tetralogia de romane onirice Noctambulii, din care mai fac parte Claustrofobul (1992), Hidra (1996) și Luiza Textoris (2012). A publicat, de asemenea, Oniria. Jurnal de vise (1985-1995) (1999) și Acedia. Jurnal de vise (1998-2007) (2014).