Interviu  -  Dan Burcea  -  

Mathilde Brézet contribuie la sărbătorirea centenarului nașterii lui Marcel Proust prin publicarea recentă la Editura Grasset a volumului Le grand monde de Proust: Dictionnaire des personnages de la Recherche du temps perdu (Lumea vastă a lui Proust: Dicționarul personajelor din În căutarea timpului pierdut). Volumul de peste 600 de pagini conține o selecție de o sută de personaje din monumentala operă a scriitorului francez și se prezintă, după spusele autoarei, ca „un dicționar liber și pasionant“. Critica literară a lăudat încă de la apariție erudiția acestei lucrări și marea sa utilitate, atât pentru cunoscători, cât și pentru începătorii tentați să pășească pragul așa-zisei catedrale a operei proustiene.

Bună ziua Mathilde Brézet, vă mulțumesc că ați acceptat să acordați acest interviu pentru cititorii revistei „Suplimentul de cultură“ de la Iași. Ați putea ne să spuneți câteva cuvinte pe care să le adresăm publicului român? Pregătind interviul nostru, mi-ați spus că sunteți atrasă de România atât datorită persoanelor din familia dumneavoastră care locuiesc în țara noastră, cât și a personajelor de origine română aflate în anturajul de epocă a lui Marcel Proust.

Îi salut cu prietenie! Știu prea puține lucruri despre România, dar, printr-o curioasă coinciden­ță, socrii mei s-au mutat acolo în perioada în care am început să lucrez la acest dicționar al personajelor din În căutarea timpului pierdut care mi-a permis să descopăr prietenia care l-a legat pe Proust de câțiva membri eminenți ai comunității românești: Anton și Emanuel Bibescu, verișoara lor, Martha Bibescu, dar și marea poetă Anna de Noailles. O descoperire neașteptată: există puține urme ale acestor prieteni români în Căutarea timpului pierdut; după câte știu eu, doar cea a directorului Hotelului din Balbec, care se prezintă ca fiind „de origine română“. Sper că apropierea lui Marcel Proust de comunitatea românească din Paris a lăsat ur­me de-a lungul timpului în rândul cititorilor din țara dumneavoastră care îi păstrează un loc special în inima lor.

Încă de la prima pagină a Dicționarului pe care îl publicați, primele cuvinte sunt cele care deschid perspectiva apropierii de ceea ce numiți niște „vechi prieteni“. Acest sentiment v-a ghidat la rândul dumneavoastră pe parcursul cercetării și scrierii acestei cărți?

Absolut. Deși nu a fost un lucru evident: cititul este o plăcere minunată, dar este o plăcere solitară. Nu m-ar contrazice în această privință Marcel Proust, care a vorbit cu cuvinte mari despre prietenie, dar și despre lectură… Și totuși, experiența discuțiilor mele, despre Proust sau despre alți autori, m-a convins de contrariu: se poate naște, după lectură și ca urmare a lecturii, o bucurie de a o împărtăși, un sentiment de fraternitate, care ține aproape de o comuniune. Întrebarea pe care mi-am pus-o a fost: cum aș putea transpune acest lucru în cartea mea?

De asemenea, în Prefață menționați cartea care v-a servit drept model pentru scrierea Dicționarului dumneavoastră. Este vorba de lucrarea lui Félicien Marceau, Balzac et son monde [Balzac și lumea sa]. A fost acest model important în ce vă privește și care sunt principalele linii din care v-ați inspirat?

Am citit Balzac et son monde de Félicien Marceau imediat după ce am terminat liceul; îmi amintesc că am citit această carte cu o mare plăcere. Am răsfoit-o de multe ori mai târziu, deoarece formatul structurat pe articole mi s-a părut foarte util. Când mi-am conceput dicționarul, am încercat să reproduc atitudinea acestui scriitor-critic: preocupat de text, dar atent la impresiile de lectură; capabil să lumineze o operă densă, fără a renunța la bucuria stilului – vorbesc de stilul său, nervos, limpede, pragmatic, care dă impresia unei voci călduros amicale.

Din cele două mii de personaje din În căutarea timpului pierdut, ați ales aproximativ o sută. Este ceea ce scrieți în Prefață: „Alegerea făcută a fost, în mod necesar, printre cele mai importante“. Puteți să ne spuneți ce criterii v-au ghidat alegerea?

Charlus, Oriane, Saint-Loup, Françoise, dar și managerul hotelului din Balbec: primele nume care mi-au venit în minte sunt, de obicei, cele ale personajelor care rezistă cel mai bine uitării și timpului. Apoi am alcătuit lista pe măsură ce am recitit cartea, adăugând personajele cele mai bine conturate: altfel spus, care erau purtătoare, dincolo de numele lor, de o dorință, de cuvinte memorabile, de o trăsătură de caracter, de o formă de impact asupra intrigii. Sau care aveau un rol de jucat în explorarea unei teme importante pentru roman. Acesta este motivul pentru care, de exemplu, am ales să dedic o intrare în planul dic­ționarului Prințului de Foix: este un personaj mai degrabă neînsemnat, puțin activ, dar este crucial în descrierea antisemitismului din înalta societate: face parte dintr-un sistem.

Vorbind de personajele lui Balzac, Proust evită cu modestie orice comparație literală, „lăsând un oarecare loc istoriei impresiilor“, după cum scrie în corespondența sa cu Jean Louis Vaudoyer. În sprijinul acestei afirmații, vorbiți la rândul dumneavoastră de „psihologia în timp“ pe care Proust a inventat-o. Despre ce este vorba?

Proust însuși folosește termenul de „psihologie în timp“. El se referă la modul în care percepția noastră asupra oamenilor, dar și oamenii înșiși, se schimbă în timp. Acesta este un adevăr uman crucial pe care îl afirmă în repetate rânduri în În căutarea timpului pierdut: „O persoană nu este […] o ființă clară și imobilă ce se prezintă în fața noastră, ci este o umbră pe care nu o putem desluși niciodată“, scrie de exemplu în Guermantes.

Deși înțelegem foarte bine această strategie transversală de a-și face personajele să evolueze de-a lungul operei, împrumutată de la Balzac, este important de remarcat noutatea adusă de Proust. Ce sens are această evoluție fragmentară, surprinzătoare și adesea antinomică a personajelor din În căutarea timpului pierdut?

Proust a considerat că principiul reapariției personajelor, folosit de Balzac în Comedia umană, a reprezentat o lovitură de geniu. El a folosit-o, modificând-o pentru a ilustra marele adevăr pe care tocmai l-am menționat, imaginându-și că personajele sale se vor schimba pe măsură ce se întorc în acțiunea ciclului său narativ. De la un volum la altul, ele se întorc după ce și-au schimbat complet, nu aspectul, nu dorințele, ci manierele și obiceiurile. Unul dintre subtitlurile reținute de autor pentru À l’ombre des jeunes filles en fleurs [La umbra fetelor în floare] era Coup de barre et changement de direction dans les caractères [Schimbare de direcție a caracterelor]. Cu altă ocazie, Proust afi­r­mă: „Natura umană pe care o fa­cem să apară în a doua parte a vieții noastre nu este întotdeauna, chiar dacă este cazul adesea, natura noastră inițială dezvoltată sau diminuată, mărită sau atenuată; este uneori o natură inversă, o adevărată mănușă răsturnată“. Fraza se referă la doctorul Cottard, dar acest lucru este valabil pentru multe din personajele sale.

Puteți să ne dați un alt exemplu care să ilustreze această metodă? Personaje care se schimbă, dar și cele care rămân neschimbate?

Exemplul caracteristic este cel al baronului Charlus. Acesta este prezentat ca un om cumsecade în Swann, dar se dovedește a fi un pervers în Sodoma și Gomora. În mod similar, marele artist Vinteuil este prezentat mai întâi ca un profesor de pian fără anvergură în Combray; geniul său este descoperit de cititor (și de Swann) abia mai târziu… Proust are mare grijă să scoată în evidență primul aspect al personajelor sale capabil să inducă în eroare cititorul. El le numește „pregătiri“. Nu toate sunt însă schițate cu această tehnică: o serie de personaje rămân profund balzaciene. Ducele Basin de Guermantes constituie cel mai bun exemplu: odios și imperial pe tot parcursul romanului.

O altă ipoteză interesantă pe care o avansați este cea a predominanței unei fibre eseistice în construcția personajelor proustiene „reduse la un substrat ideologic, dramatizate cu geniu pentru nevoile romanului“. Originea acestei atitudini este legată de ideile lui Sainte-Beuve. Astfel, citim în argu­mentația dumneavoastră, anumite personaje proustiene evoluează în mod contradictoriu, narațiunea fiind ea însăși concepută ca „o tablă de scris școlară“. Cum definiți această evoluție și cum se construiește ea?

Se pare că factorul care a de­clanșat scrierea În căutarea timpului pierdut a fost în parte dorința lui Marcel Proust de a rectifica viziunea artistului propusă de Sainte-Beuve în cronicile sale literare. În același timp însă, confidențele pe care le făcea prietenilor săi arată că lucra la mai multe subiecte – „un studiu despre nobilime, un roman parizian, un eseu despre Sainte-Beuve și Flaubert, un eseu despre femei, un eseu despre pederastie (nu ușor de publicat), un studiu despre vitralii, un studiu despre pietre funerare, un studiu despre roman“, menționa el în 1908. Mi se pare că, preocupat de ceea ce am putea numi o dinamică argumentativă, scriitorul nu s-a oprit doar la problema artei, ci a explorat, prin intermediul personajelor sale, toate temele și ideile la care ținea: duritatea aristocrației, relația dintre homosexualitate și morală, dar și locul evreilor în societatea franceză etc.

De exemplu, trăsăturile cele mai frapante ale lui Jupien fac din el, la prima vedere, un personaj mai degrabă disprețuitor, mai ales la vremea publicării romanului lui Proust: un introvertit, un gigolo, care amestecă cu impertinență sexul cu banii, după ce devine paznic de bordel. Cu toate acestea, în ultimele volume ale romanului ne dăm seama că el se comportă admirabil cu toți cei din jurul său, mai ales cu nepoata sa și cu Charlus. Aceasta este o demonstrație și un avertisment din partea lui Marcel Proust: „Să nu amestecăm moralitatea și sexualitatea“.

Vă bazați în argumentațiile dumneavoastră și pe această frază a lui Jean-Yves Tadié din cartea sa Marcel Proust: „Proust este un romancier: adică, la el, ideea devine personaj“. Adică personajele din În căutarea timpului pierdut sunt întruchipate, făcute dintr-o „materie densă, savuroasă, prodigioasă“, personaje, adăugați dumneavoastră, „inventate după natură“. Puteți să ne spuneți mai multe despre această afirmație?

Când aduni la un loc doi cititori de Marcel Proust, primul lucru despre care ei vorbesc, după ce-și povestesc unul altuia eșecurile și succesele fiecăruia în lectura romanului În căutarea timpului pier­dut, sunt personajele din roman: ticul unuia, răutatea altuia, limbajul absurd și comic al unui al treilea, ca și cum ar fi vorba de persoane reale, cunoscute. Și, într-a­devăr, ceea ce este interesant atunci când studiem geneza personajelor din acest roman este că ele împrumută foarte mult din figurile pe care Marcel Proust le-a cunoscut în viața de toate zilele: orgoliul lui Charlus îl evocă pe cel al contelui de Montesquieu, șicul lui Oriane de Guermantes pe cel al contesei Greffulhe, proastele maniere ale familiei Bloch o anumită percepție pe care am fi putut-o avea despre familia Finaly. Aproape toate trăsăturile care ne plac provin de la oamenii din jurul lui sau din propriul său caracter. Numai că nu se poate citi niciodată în ele un atac direct la adresa unei sau altei persoane, căci aceste împrumuturi se recompun întotdeauna formând creaturi noi.

Vă propun să luăm câteva exemple din cele aproximativ o sută de intrări din Dicționarul dumneavoastră. În primul rând, Combray, un loc atât de simbolic pentru universul proustian. „Combray nu este un loc – scrieți dumneavoastră –, este țara copilăriei, a vacanțelor, a lecturii și a plimbărilor; o lume unică și închisă, un loc închis, un timp dispărut pe care o madlenă îl readuce la viață“. Ce ne puteți spune despre acest loc?

Combray este o excepție de la ideile pe care tocmai le-am expus: nu este un personaj și nu este cu adevărat supus schimbării impresiilor. Este un loc – aproape – neschimbător și o parte a narațiunii prin care opera lui Marcel Proust aparține unui gen despre care se spune uneori că este minor, dar care este încântător: romanul copilăriei. Este un univers familiar, dar inepuizabil; el va fi modelul după care vor fi apreciate alte locuri: Veneția, de exemplu. Și totuși, spun „aproape“ neschimbat, pentru că, în ultimul volum al romanului, acest loc este la rândul său obiectul unei descoperiri: naratorul își dă seama că laturile Guermantes și Méséglise, pe care le-a crezut toată viața opuse ca niște poli, comunică între ele. Acesta este un simbol foarte puternic al modului în care își va reintegra diferitele vieți în proiectul său literar.

Al doilea personaj pe care vă propun să-l comentați este cel al lui doamnei Verdurin, pentru simplul motiv că, după părerea dumneavoastră, ea este „un personaj mai degrabă balzacian decât proustian“. Ea întruchipează „reaua credință, ambiția, răutatea; Tartuffe, Rastignac, Julien Sorel și Merteuil“, în timp ce modelul real nu este deloc lipsit de simpatie. Care este secretul acestei transpuneri în cazul acestui personaj și cum se derulează opera de reabilitare pentru a ajunge la afirmația: „Forța doamnei Verdurin era dragostea sinceră pe care o avea pentru artă“?

Înainte de a se retrage pentru a-și scrie opera, Marcel Proust a fost un vizitator regulat al mai multor saloane mondene și literare, ți­nute de femei în care se puteau recunoaște modelele lui Sidonie Verdurin. De exemplu, doamna Lemaire avea tendința să se autointituleze Patroana, iar doamna Aubernon exercita un control ca o mână de fier asupra conversa­țiilor din salonul său – atât de mult, încât le spunea invitaților săi în avans care va fi subiectul serii. Marcel Proust a împrumutat aceste două mici ciudățenii de la gazdele sale pentru a crea aspectul antagonist prezent în romanul său: doamna Verdurin, care va fi dușmana lui Swann în relația amoroasă cu Odette, apoi a lui Charlus în relația cu Morel și care va întruchipa de fiecare dată brutalitatea saloanelor. De aceea, nu aș merge atât de departe încât să spun că există o reabilitare a personajului. Numai că, în momentul relatărilor, naratorul întredeschide o portiță la care nu ne-am gândit niciodată, afirmând că ea nu numai că a folosit artele pentru a se urca treptele în societate, dar că le-a servit cu adevărat, ajutând într-adevăr numeroși artiști. Este ceva de foarte scurtă durată, dar complet neașteptat.

În final, pentru cel de-al treilea personaj, vă las pe dumneavoastră să alegeți și să ne spuneți de ce este el, în opinia dumneavoastră, important și simbolic pentru În căutarea timpului pierdut.

Este rândul meu să-i surprind pe cititori: o aleg pe Blanche Leroi. Este o doamnă burgheză pe care o vede foarte rar, dar care este o adevărată celebritate socială și pe care doamna de Villeparisis o invidiază foarte mult. Acest personaj cât se poate de secundar este unul dintre puținele care dispune de o adevărată filiație sociologică: după propria mărturisire a lui Marcel Proust, Blanche Leroi este destul de asemănătoare cu gloriile sociale ale timpului său – mult mai mult decât o ducesă de Guermantes, de exemplu. Dar, ca romancier și scriitor, este conș­tient că posteritatea, adică publicul, nu va găsi prea mult farmec în această viață obișnuită, așa că preferă să inventeze și să trateze creaturi fabulos de nobile, mult mai frumoase și mai bogate. Așa se explică, pe scurt, înmul­țirea în romanul său a altețelor și prin­țeselor. În căutarea timpului pierdut conține peste tot indicii ascunse ca acesta.

Mathilde Brézet, Le grand monde de Proust: Dictionnaire des personnages de la Recherche du temps perdu, Editions Grasset, 2022, 608 pagini.

FOTO: © JF PAGA

Galerie foto