În epoca asta de pandemie și restricții de circulație, să mergi cu taxiul e una din rarele ocazii de a simți pulsul lumii din jur. Cred că în astfel de vremuri taximetriștii se simt un fel de lideri de opinie. Atunci când ajungem în compania lor, aflăm pulsul acela, realitatea de lângă noi și de aiurea filtrată de opinia publică. Căci, de când nu mai circulăm prin oraș decât câte unu-doi, cu masca pe figură, iar dacă stăm undeva într-un local, în jurul nostru domnește mai multă liniște ca niciodată, de unde să aflăm ce spune vocea poporului? De pe internet? Haida-de!
Vocea poporului urban e vocea taximetristului. E drept că e mai mult o voce decât urechi, ascultă mai puțin – fiindcă deja știe – și e mai vocal și mai ferm ca un lider politic recent. Cel cu care am călătorit zilele trecute a apucat să-mi explice repede-repede ce se întâmplă în lume și ce poziție are el, reprezentantul poporului urban, față de evenimentele recente. Mai ales față de războiul din Ucraina.
— Ei, războiul ăsta! a pufnit el dintr-odată, fără ca eu să spun nimic, fiindcă nici nu era nevoie. Războiul ăsta e despre bani. Crezi că-i altfel?
Credeam, dar nu am îndrăznit să-l contrazic. Eram și curios.
— Despre bani, da, a continuat el. Bani mulți. Nu vezi cum cresc prețurile acum? E-o nebunie, nu știu cum o să ne descurcăm. Dar ăia mari, companiile, miliardarii, ăia câștigă oricum. Așa cum au făcut mai ’nainte cu covidu’, cu vaccinurile alea. Păi, nu?
N-am zis nici da, nici ba. Asta pentru un taximetrist înseamnă aprobare. Sau cel puțin cale liberă. Semafor pe verde.
— Și nici de ucrainenii ăștia… lasă că nici ei nu-s… a pufnit el peste masca sanitară coborâtă pe mustață. Nu că nu mi-i milă că văd copiii ăia omorâți, vai de ei. Că e război. Dar acuma de ce să-i ajutăm noi? Că ce, îs prietenii noștri?
— Oameni amărâți… am strecurat eu.
— Sigur, așa-i, m-a aprobat taximetristul. Dar îs și la noi atâția săraci, oameni necăjiți, de ei cine are grijă? Și noi cu ucrainenii… păi, nu ei ne-au luat Bucovina? Că acolo-s români ca noi, trăiesc acolo și n-au nici drepturi, nici… nimic n-au. Bun, îi ajutăm, sigur, că oameni suntem, dar să fi fost și ei. Că atunci când au luat Bucovina… că acolo e pământ românesc, asta se știe. Ne-au luat-o și gata.
Hopa, mă gândesc eu. Să am grijă ce spun: iar am dat peste un patriot adevărat. În ultima vreme parcă sunt din ce în ce mai mulți – majoritatea pe internet, dar uite că și în realitate. Mai bine tac. Și am tăcut amândoi vreo cinci secunde.
— Cum o fi, dar să știi că eu nu am chef să vină rușii peste noi din cauza lor. A ucrainenilor, a precizat el. Și alții să se umple de bani. Că așa e: unii mor de proști și alții încasează milioane. Și mai ales treaba asta nu-mi place, a zis el și a apăsat pe accelerație, trecând în ultima clipă pe lângă un semafor ce tocmai se mutase pe roșu. Că ne-au luat o bucată de țară și acum gata, e-a lor. Adică nu-i așa?
Iar tac, adică aprob. Mă uit un pic la el prin oglinda retrovizoare: cu părul negru, creț, fruntea ușor transpirată, nas ferm și, sub mustață, o mască albastră. Să tot aibă vreo 35-40 de ani.
— Și dacă ajunge războiul aici? îmi trece mie prin minte. Dacă se supără rușii și ne atacă și pe noi?
Omul îmi ia vorbele din zbor:
— Exact asta ziceam! Noi ce treabă avem? Ascultă-mă aici, domnule: dacă anunță ăștia mobilizare, adică că ne cheamă să luăm arma în mână, eu aici am pașaportul, se bate el cu mâna pe buzunarul pantalonilor. Schimb tot în euro, o iau pe nevastă-mea și p-a mică a mea și… direct peste graniță. Soră-mea-i în Italia, lângă Firenze. Nici nu opresc până acolo. Dup-aia mai vedem.
Omul s-a înflăcărat, se vede că s-a gândit mult la asta.
— Am ș-un prieten în Canada, mutat de mult, da’ prieten bun, nu așa! Ăla-i un loc bun. Păcat că-i așa de frig. Da’ nu mă prind ăștia pe mine, să plec ca să mor pentru… pentru ce?
— Pentru România, îngaim eu, nu foarte convins.
— Ei, fii serios, domnule, ce-a făcut România pentru mine? Ți-am zis: pașaportul, Italia și mai vedem dup-aia. Aici e? se întoarce el spre mine, trăgând pe dreapta.
Dau din cap că da.
— Opș’pe lei.
Îi întind două bancnote de zece:
— Păstrați restul.
El dă din cap. Ies din mașină și îl văd cum demarează. Deh, patriotismul are multe fețe, mă gândesc eu. După care îmi trece prin minte să verific când îmi expiră pașaportul.