Cu crezul „Arta este grea”, Mihai Tarași este unul dintre artiștii ieșeni discreți, dar cu o prezență constantă în spațiul artistic. A absolvit Facultatea de Muzică și Arte Plastice din cadrul Conservatorului „George Enescu“ din Iași, iar astăzi este conferențiar universitar doctor la Facultatea de Arte Plastice, Decorative și Design, Universitatea de Arte „George Enescu“ din Iași. Cu ocazia expoziției Danae – o poveste pictată la ArtEast Gallery, scriitorul Dan Lungu a intrat în dialog cu Mihai Tarași.
Chiar de la prima întrebare aș vrea să-mi lămuresc un lucru: de unde vi se trage faima de „ultimul Fluxus“? Ce a însemnat Fluxus pentru dvs.?
Nu este vorba de faimă. Un prieten foarte drag mi-a spus la un moment dat (acum vreo 10-15 ani) – discutam despre artă – ceva de genul: „Tu ești ultimul Fluxus în viață“. Nici acum nu știu dacă a spus-o în glumă, ironic sau dacă se referea la preocupările mele pentru muzică, la felul în care înțeleg echivalența dintre categorii artistice, forme artistice, genuri artistice, medii de expresie, tehnici etc., sau la puternica afecțiune pe care o am, din copilărie, pentru mișcările artistice de la mijlocul secolului XX. Nici nu vreau să știu, dar m-a încântat eticheta; mai ales datorită sentimentului nostalgic pe care l-a declanșat în mine, unul legat de tinerețe. Eu încerc să trăiesc în prezent – nu-mi contabilizez viața și nici nu trăiesc din amintiri sau din proiecte de viitor –, dar cred că este normal ca astfel de legături (declicuri) proustiene cu perioada „copilăriei“ să se manifeste ca un contact pozitiv cu trecutul.
În adolescență, Fluxus a fost o experiență afectivă și foarte intimă, declanșată de interesul meu pentru muzică. În perioada aia a însemnat, în primul rând, o legătură cu evoluția culturală tinerească a lumii occidentale și cu personajele care marcau această evoluție. Bineînțeles că atunci nu înțelegeam foarte bine – și nu în termenii ăștia –, dar, indiferent de felul confuz în care am luat eu contact (întâmplător) cu gândirea Fluxus, era ceva nou și interesant, era la modă, avea legătură cu grupul Beatles.
Altfel spus, Fluxus a fost un fel de portal care mi-a facilitat accesul – prin intermediul unei atitudini artistice – la o altă lume culturală decât cea în care trăiam; ea exista undeva, dar nu era la îndemână. Lumea respectivă s-a dovedit a fi, pentru mine, o lume deschisă – mai mult decât manifestul, practicile sau grupul în sine – în sensul în care includea și alte producții artistice ce definesc trendul cultural occidental al perioadei. Acolo am găsit bluesul, jazzul, libertatea improvizației, logica muzicală a event score-ului, o gândire artistică și socială generoasă, muzica minimalistă a lui Terry Riley sau cea a lui La Monte Young și inclusiv personaje neagreate de Fluxus, cum este, de pildă, Karlheinz Stockhausen.
De atunci am tranzitat Fluxus de multe ori, dar, în ciuda afecțiunii foarte puternice, cred că sunt legat de el mai mult în spirit decât în literă. Atitudinea asta se înscrie într-un sens mai general în care relația mea cu trendurile artei nu este și nu a fost niciodată una liniară și aderentă, ci una mult mai capricioasă. Sar dintr-un loc în altul fără să-mi fac probleme. Trecând peste nostalgii, mă gândesc că nu sunt chiar „ultimul Fluxus în viață“ – cred că mai trăiesc și alții –, ci mai mult un fel de „călător prin Fluxus în viață“.
Care au fost cele mai complicate decizii pe care a trebuit să le luați în calitate de artist?
Cele gospodărești. De exemplu, cele legate de scoaterea lucrărilor din atelier: dacă expun, de ce să expun, unde expun etc. Cred că mai sunt și altele, pe care nu mi le amintesc.
Eu pictez și fac ceea ce fac la fel ca un cioban din vârful muntelui care cântă la fluier pentru el (și pentru mioare), fără să se gândească la faptul că trebuie să satisfacă anumite forme sau cerințe culturale (doar că eu am parcurs o instrucție tehnică care mă ajută să fac asta). Această atitudine definește și constituie starea mea de confort. Celelalte situații ce completează forma instituțională a profesiei de artist reprezintă un fel de obstacole care complică lucrurile și tulbură confortul.
Probabil un impas gospodăresc mai complicat ar putea fi socotit (mai mult din exterior) și momentul din tinerețe, când am fost oarecum tentat să-mi planific cariera în funcție de trenduri culturale și să renunț la posibilitatea de a face doar ce vreau eu. Dar, sincer vorbind, a fost mai mult un gând decât o tentație și pentru mine refuzarea acestui gând nu înseamnă chiar o decizie – în sensul grav al termenului –, ci doar un fel normal de a continua să trăiesc și să lucrez în logica mea de viață (eu cred că din cauza lenei).
Cât de clară este distincția între „ce este artă“ și „ce nu e este artă“?
Depinde din ce perspectivă privești lucrurile. Dacă mă întrebați despre niște repere mai generale, lucrurile sunt complicate. Arta este un construct exclusiv cultural – este producție umană – cu natură subiectivă. Datorită acestui fapt, atât arta, cât și experiența ei s-au manifestat în timp ca entități foarte elastice, supuse schimbărilor de trenduri. O armată mare de oameni foarte deștepți și foarte implicați în sistematizarea fenomenului artistic încearcă de multă vreme să clarifice confuzia generată de această situație. Dincolo de eclectismul concluziilor, efortul lor s-a constituit, în timp, ca o formă de existență teoretică a artei, ce se manifestă, în teritoriu, ca arhivă de cunoștințe importante. Ea oferă o sumedenie de repere diferite pe care fiecare individ le poate folosi, selectiv, în funcție de interesul lui pentru o zonă artistică sau alta. Eu cred că arta este un fenomen atât de complex, încât tot ceea ce scriu sau spun ei (și nu numai ei) este, cel puțin în parte, adevărat și este prezent cumva în experiențele artistice ale cuiva. Dar asta nu rezolvă cu nimic lucrurile din perspectiva unor repere generale precise pe care să le poată folosi toată lumea la fel.
În cazul experiențelor individuale, pentru cei cu păreri mai ferme, lucrurile pot fi destul de clare. Asta înseamnă că discutăm despre artă ca experiență care se cultivă în primul rând la nivel personal. În funcție de felul în care (și cât de mult) o cultivi, ai acces la calități artistice diferite. Fiecare dintre aceste calități constituie un reper în baza căruia poți face distincție între artă și ne-artă. După părerea mea, diferențele sunt structurate pe orizontală (alternativ, nu ierarhic).
De exemplu, am prieteni, mai conservatori, pentru care arta începe odată cu Renașterea și se oprește pe la începutul secolului XX. Eu nu cred că ei au experiențe mai puțin importante – față de mine, care accept un contur mai generos al teritoriului artistic –, ci doar că poarta lor de intrare în starea de rezonanță provocată de artă este alta. În contextul cultural de azi, putem spune că orice fel de experiență legată de artă este o experiență artistică și asta mă face să mă gândesc la o imagine a artei ce arată ca un bloc imens, în stare permanentă de construcție, cu foarte multe intrări.
Mai cred că dintotdeauna fiecare om are dreptul să facă singur aprecierea între „ce este artă“ și „ce nu e este artă“, chiar dacă pe parcursul existenței lui reperele acestei distincții sunt, de cele mai multe ori, diferite și uneori pot fi destul de confuze. Depinde de vârstă, de instrucție, de apetit, de atitudini, de context cultural etc.
În ceea ce mă privește (și aici mă alătur unor autori cum este Marc Jimenez), consider că arta nu trebuie supusă unui proces de evaluare – asta este artă și asta nu este artă –, ci o experimentezi pur și simplu. Asta este, probabil, condiția ei normală (într-un fel autonomă), de situație culturală confuză axiologic ce însoțește viața oamenilor de foarte mult timp.
Cum apreciați scena artistică românească? Care sunt marile schimbări din ultimii 20 de ani, să zicem, și ce direcții noi se prefigurează?
Foarte bine. Întinerește (și se împrospătează) și acesta este un lucru foarte bun.
După părerea mea, schimbările din ultimii 20 de ani sunt legate, în primul rând, de mobilitatea indivizilor și de prezența infrastructurii de comunicare; adică de situațiile care au făcut (și fac) posibilă reluarea legăturilor cu lumea largă (cu tot ceea ce presupune acest lucru astăzi). Consider că este un lucru minunat să ai acces, în orice fel de formă (mai directă sau mai intermediată), la diversitatea culturală a lumii. Cred că asta este „marea schimbare“. După părerea mea, este o revenire la normalitate; inclusiv faptul că fiecare poate să folosească cum crede de cuviință întâlnirile cu lumea.
Nu știu ce direcții noi se prefigurează. Datorită naturii ei culturale elastice, arta este, în orice moment, o sumă mare de posibilități diferite. Instaurarea uneia în defavoarea celorlalte este dependentă de ceea ce se întâmplă în general în societate; la noi și în lume. Îmi este greu să prevăd în ce direcție o vor lua lucrurile, dar cred că putem să ne bucurăm (sau nu) de ceea ce este acum și să așteptăm cu interes ceea ce urmează. Eu cam asta fac.
Cum vi se pare experiența de profesor? Ce vă place și ce nu?
Excelentă. Meseria de profesor îmi dă un sentiment pozitiv de continuitate normală a lucrurilor – un fel de interacțiune cu evoluția firească a vieții (succesiunea generațiilor de studenți care au repere, atitudini și comportamente culturale diferite). În afară de asta, mai înseamnă un alt fel de a activa în câmpul artistic și un alt fel de experiență artistică – mai coerente, datorită faptului că sunt condiționate de rigorile meseriei de profesor. Am să explic puțin această situație.
În atelier la mine arta este mai confuză. Cultura contemporană mi-a pus la dispoziție toate tehnicile (și mediile) și eu le folosesc cum cred de cuviință, pentru satisfacția (uneori insatisfacția) mea. În atelier fac, de obicei, doar ceea ce vreau. La școală este altfel. Ca profesor nu poți să faci abstracție de reperele culturale oficiale și cred că este foarte bine așa – nu mi-am permis niciodată să aduc la școală credințele sau practicile mele artistice drept model care trebuie însușit de alții. Dincolo de cerințele procesului educațional în sine, eu mă raportez la cadrul instituțional și ca la o sumă de reguli care conturează un spațiu de „artă ca viață“. Un fel de amestec de event-score și work in progress interactiv în care eu primesc indicațiile și le folosesc ca teren de interacțiune cu studenții. În sensul ăsta am și făcut Explicații 1995-2018, proiectul în care am adunat, timp de 23 ani desenele obișnuite – necosmetizate estetic – cu ajutorul cărora le explicam logic studenților, într-o formă vizuală descriptivă, materia teoretică a cursurilor. Expunerea acestor desene vorbește despre o joacă de-a disoluția normelor teoretice estetice (materia cursului) în viața obișnuită (relația cu studenții), într-o formă vizuală fără voință estetică (desenele cu funcție explicativă), dar care capătă, în termenii culturii contemporane, dimensiune și valoare estetică (artă contemporană).
Sunt puține lucruri care nu-mi plac și nici astea nu sunt legate în mod special de școală, ci mai ales de felul meu de a fi. De aceea nu vreau să vorbesc despre ele.
Ce înseamnă atelierul pentru dvs.? Cât timp petreceți în el? Când și cât este deschis prietenilor și publicului?
În variantă scurtă, înseamnă locul meu fizic de muncă. Mai larg, înseamnă un spațiu intim pe care-l car cu mine – ăla în care lucrez eu „tot timpul“ – și care cred că (de)formează, puțin, percepția mea asupra lumii. Petrec în atelier cât timp pot (și fizic, și în sens larg). Pentru prieteni este deschis, tot în ambele sensuri, mai totdeauna, iar pentru public de foarte, foarte puține ori. De exemplu, interviul ăsta este un fel de deschidere a atelierului pentru public.
Ce înseamnă succes în artă?
Dincolo de reperele instituționale precise (vizibilitate, faimă, VIP, bani, CV, fani), pe care nu are rost să le comentez, probabil și ideea succesului poate fi diferită în funcție de felul în care este ea înțeleasă de fiecare artist. Pentru mine, de exemplu, succesul nu poate fi doar artistic, nu depinde de stele de merit și înseamnă, în primul rând, să-mi pot satisface modul meu de lucru și de viață. Asta nu este un atac la logica socială modernă, ci doar o relație foarte intimă cu ideea de succes.
Cum vedeți rolul colecționarului în dinamica vieții artistice și în omologarea valorilor?
Din perspectiva naturii sociale a artei, la fel de important ca al oricărei alte instituții ce activează în câmpul artistic: public, artist, curator, galerist, estetician etc. (toți cei care în gândirea lui Arthur Danto și în cea a lui George Dickie formează „lumea artei“). Ca structură socială, arta este un ogor cultural mare și complicat, ce implică multe munci diferite. Ele sunt legate organic și toate sunt la fel de importante pentru îngrijirea culturii produse de acest ogor.
Ce vă place să citiți? La ce filme vă uitați? Ce muzică ascultați?
Mai tot ce-mi iese-n cale. Pentru mine lecturile, filmele, muzica (și altfel de producții) sunt ingredientele unei ciorbe culturale groase care-mi hrănește de mult timp lăcomia și curiozitatea. Nu mi-am cultivat niciodată gustul în sensul mai elitist al judecății de gust. Preferințele pentru anumite forme artistice nu exclud, de foarte multă vreme, interesul pentru celelalte. Nici măcar faptul că am beneficiat, din plin, începând din copilărie, de multe recomandări competente – care mi-au facilitat (și ghidat) accesul la bucuria întâlnirii cu arta înaltă – nu a modificat confuzia de gust din capul meu. Cred că în structura mea există multe zone diferite (mai primitive sau mai cultivate) pe care trebuie să le satisfac și, probabil, din cauza asta stau tot timpul în intersecție; pentru că acolo se adună la un loc mai multe lumi culturale.
Câteva cuvinte despre cea mai recentă expoziție de la ArtEast Gallery? La ce să se aștepte cei ce vor să o vadă?
Cele patru lucrări seriale din expoziția Danae – o poveste pictată sunt asumate ca o formă de bandă desenată care vorbește despre dragostea dintre Danae și Zeus. Altfel spus, picturile mele sunt o poveste luuuuuuuuuungă, de amor, cu două personaje. Ca practică narativă, orice bandă desenată are ca fundament sintactic relația dintre povești și forme vizuale. Eu contez pe faptul că legenda lui Danae este arhicunoscută și că, în această situație, numele (Danae) aduce întreaga legendă (sau măcar legătura amoroasă) în contextul de receptare. Fiecare privitor poate să descifreze cum vrea el legăturile dintre poveste și felul în care este ea pictată. Nu mi-am permis să (re)prezint lucrurile într-o formă (vizuală) mai explicită din cauza unor situații implicite legendei, cum sunt libidoul feroce al lui Zeus și faptul că dragostea dintre el și Danae nu a fost chiar una platonică — eu sunt mai pudic. Pot însă să mai dezvălui un cod al lucrărilor (și al lui Polichinelle): personajul feminin este Danae, iar foița de aur este Zeus.
O ultimă curiozitate: există ceva pe lumea asta care nu are nici o legătură cu arta?
Nu știu să răspund la întrebarea asta.