Răfuiala cu Iorga din anii 1926-1927 e un punct de inflexiune în biografia lui Eliade și în jurul lui pivotează un număr de angoase și ambiții definitorii pentru el.
Pe lângă articolele menționate din „Cuvântul“, un alt moment-cheie este recenzia prin care, în „Revista universitară“, Eliade desființează, în martie 1926, Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité. Primul ei volum e considerat acolo drept nimic mai mult decât un sondaj epidermic și dezarticulat în istoria antichității, lăsând o „lamentabilă impresie că [Iorga] nu cunoaște o bună parte din cărțile ce le citează. […] Și apoi, dacă lucrările pe care le citează – fără a le fi citit – ar fi într-adevăr cele mai recente și cele mai bune“. Cele mai recente sigur nu erau. Liviu Bordaș a observat că și Iorga și, apoi, D.M. Pippidi disprețuiau moda bibliografiilor „la zi“ și, de altfel, pentru nouă sinteză pe care o începuse în 1940, Iorga continua să folosească, în cea mai mare parte, aceleași materiale pe care le criticase Eliade cândva ca inactuale. (Ca o curiozitate, îmi dau seama că acum 15 ani publicam în „Studii clasice“ o recenzie a unui volum britanic dedicat artei romane, în care protestam – dar oare din motivele corecte? – împotriva faptului că autorul cita exclusiv lucrări foarte recente. Cer iertare cititorului că am adus numele meu în discuție.)
Din nou: oare nu dăm o importanță prea mare unei recenzii scrise de Eliade la doar 19 ani?! Nu, dovadă că Iorga însuși a dat importanță acestei recenzii, răspunzându-i instantaneu în „Neamul românesc“ din aprilie 1926: unii studenți, se plânge el, „terfelesc operele profesorilor lor“… Remarcabil e că indignarea lui Iorga se vede încă – uneori menținerea unei răni deschise este un stil de viață – și în autobiografia lui, O viață de om, așa cum a fost: „La noi, un băiețaș, cu falsul misticism care înlocuiește religiile definite și idealurile umane folositoare, își bătea joc într-o revistă studențească“ de Sinteza sa. Simplul fapt că nici aici, și nici în „Neamul românesc“, Iorga nu-i face lui Eliade favoarea de a-i spune pe nume arată cât de vie era insulta. Ce-i drept, vina nu era chiar în totalitate a lui Eliade: pe Iorga îl ustura că acel prim volum al său din Essai de synthèse… nu fusese recenzat – incredibil, totuși! – de nimeni altcineva în limba română.
La această recenzie Eliade va reveni pe larg în memorii, considerând-o, fără să ne convingă prea tare că se căiește, „plină de teribilisme juvenile“. Argumentează acolo, mai mult sau mai puțin subtil, că de fapt dezamăgirea pe care o exprimase trebuie doar să ne dea dimensiunea admirației lui frenetice, „fără margini, față de genialul polihistor“. Așadar, „criticasem violent și mă rupsesem definitiv de […] omul pe care mi-l alesesem de model. […] Tocmai pe acest uriaș în umbra căruia jinduisem să cresc îl jignisem adânc“. Dar să-l înțelegem și pe el, ne șoptește Eliade: el așteptase acolo esența gândirii istorice a lui Iorga, dar găsise „aceeași proză repezită și descusută“ și resimțise firesc furia celui „care descoperă că zeul adolescenței lui se face vinovat de lipsuri și slăbiciuni omenești“.
Mai credibil e Mircea Eliade când motivațiile devin deodată mai intime: „eșecul Sintezei lui Iorga mă lovea de altfel personal […] Essai de Synthèse trebuia să-mi confirme strălucitor credința mea în posibilitatea unui nou tip de Pico della Mirandola. Celor care ar fi criticat diversitatea preocupărilor mele, le-aș fi putut răspunde: Dar iată rezultatul unei asemenea diversități, iată Sinteza la care a ajuns Iorga!“. Pentru ca abia când trage concluziile să atingă maximul de tragism – redevenind însă, din aceeași mișcare, repede de sine iertător (pentru că, adică, de vină e planul misterios al sorții): „e probabil ceva în destinul meu care mă împinge să jignesc, fără să vreau, tocmai oamenii pe care îi admir și îi iubesc cel mai mult“, spune cel care era, în fond, un fel de ego paralel, plutarhian, al lui Iorga.
În autobiografia lui, Iorga încheie povestea afrontului suferit din partea lui Eliade cu o mărturisire suverană de magnanimitate: „tânărului [se știe, aflat în India] i-am continuat bursa în valută forte pe vremea când eram ministru“. Întregul episod – recenzia și recepția ei de către Iorga – descrie, e limpede, două orgolii colosale. Sigur că lui Eliade și Iorga nu le poți cere să fie nesiguri pe valoarea lor. Dar orgoliul e mult mai bine folosit ca să-ți extragi din el puterea de a lucra mai departe, decât ca să îndepărtezi oamenii.
Iorga va continua totuși să-l citească pe Eliade și chiar va scrie laudativ despre unele contribuții ale lui – într-un text publicat însă prea târziu pentru reconciliere, abia după asasinarea lui în 1940.
FOTO: Sfântul Matei scriind Evanghelia, din Evangheliarul lui Ebbon de secol IX, Biblioteca Orășenească, Épernay, Franța