În vreme de război în Europa, la doi pași de noi, nu poți să nu scrii despre război, nu poți să nu te gândești la război. Nu poți să nu încerci să faci ceva, fie și un gest simbolic, care să conteze.
Dar nu orice gest contează – sau nu așa cum te-ai aștepta. Recent a făcut vâlvă în presă o informație conform căreia Universitatea Milano-Bicocca ar fi anulat un curs despre Fiodor Dostoievski. Conform conducerii universității, intenția nu era aceea de a-l cenzura pe Dostoievski – deși cum altfel ai putea judeca o asemenea decizie? –, ci de a „nu stârni controverse“ într-un moment sensibil, adică de a sufla în iaurt. Doar că tocmai această decizie a stârnit valuri de controverse în toată Europa. Cum să-l „anulezi“ pe Dostoievski? Pentru că e un autor rus, iar Rusia a invadat Ucraina? Și atunci cine urmează? Poate Tolstoi, Cehov, Bulgakov… ba nu, că el era ucrainean – în fine, mulți alții. Isaak Babel. Aleksandr Pușkin. Ilf și Petrov. Oare și baletul rusesc? Și Ceaikovski? Oricum, pare-se că ăștia cu cuvintele, scriitorii, ăștia neapărat.
Între timp, datorită controverselor declanșate de încercarea de a nu declanșa controverse, universitatea milaneză și-a anulat decizia de a-l anula pe Dostoievski. Gestul însă merită reținut. În impresionantul său volum Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945, Tony Judt prezintă în primele pagini reglările de conturi de după încheierea celui de al Doilea Război Mondial și maniera în care au fost pedepsiți cei găsiți vinovați de crime de război sau colaboraționism. El remarcă faptul că „cei mai afectați au fost scriitorii și jurnaliștii, fiindcă lăsaseră în urmă dovezi scrise ale simpatiilor din timpul războiului… În schimb, oamenii de afaceri și înalții oficiali care profitaseră de pe urma ocupației nu au avut prea mult de suferit, cel puțin nu în Europa de Vest“. Judt pomenește cazul scriitorului Robert Brasillach, condamnat și executat în 1945 pentru colaboraționism – într-un proces condus de un judecător activ și în epoca anterioară, a guvernului de la Vichy, pe care desigur că nu l-a judecat nimeni. În schimb, șefi ai poliției franceze vinovați de deportarea evreilor din țară în lagărele de exterminare germane au scăpat nejudecați decenii în șir.
În cazul de la care am pornit, lucrurile sunt mai confuze. Brasillach și alții asemenea lui (printre care și Ezra Pound, cel ținut câteva săptămâni de armata americană într-o cușcă în aer liber) au plătit, într-un fel sau altul, un preț poate prea mare, dar pentru un delict personal evident și imediat. Un delict intelectual, pentru care și-au asumat implicit responsabilitatea. Dostoievski însă n-a susținut nici războiul din Ucraina și nici regimul Putin. Doar că este, adică era rus, pravoslavnic și naționalist, chiar dacă în urmă cu un secol și jumătate.
Gestul conducerii de la universitatea milaneză arată cât de înrădăcinată e pornirea oamenilor de a controla și îngrădi cultura. Într-un fel, gestul e măgulitor, așa cum sunt toate actele de cenzură, omagiu pervers adus unor opere ce par să amenințe unitatea de monolit a unei lumi presupuse a fi libere – căci libere se declară de fapt toate structurile cu porniri totalitare, fie ele state sau organizații de toată mâna. Ne place să interzicem și găsim o încântare viscerală în descoperirea unor pretexte pentru asta. Cancel culture nu e o invenție americană recentă și nu ține doar de nemulțumirile unor minorități: e un resort ascuns în fiecare grupuleț, oricât de „luminat“, care se consideră deținătorul adevărului și dreptății. N-o să dispară niciodată. Oameni dispuși să ardă cărți în numele unui bine proaspăt descoperit se vor găsi mereu.
E drept, incidentul Dostoievski de zilele trecute a fost unul minor, iar reacțiile prompte au restabilit ceea ce pare a fi normalitatea unei societăți libere. Dar pornirea există, se simte la nivel global și, cum s-a văzut deja, se propagă rapid chiar și în lumea pe care ne-am obișnuit s-o numim liberă. Să concepi un text incendiar poate fi mai riscant (și, cu siguranță, mai puțin profitabil) decât să inventezi o bombă incendiară. Și, oricum, scriitorii sunt mai ușor de cenzurat – mai ales dacă au murit. Iar dacă n-au murit, la nevoie se găsesc soluții.