Interviu  -  George Onofrei  -  

Sint doua lucruri aici: unul se refera la ceea ce se intimpla in carte, cititorul trebuie sa inainteze ca intr-un teritoriu relativ necunoscut, pentru ca atunci cind are impresia ca stie pe unde sa o ia, nu mai are acelasi haz; trebuie sa fie un amestec de placere si frica, frica intotdeauna intensificata si generata de un fel de spaima; nu ajungem noi la chestiile alea groaznice, dar o doza de spaima trebuie sa existe. Cealalta problema e in relatia cu viata, care ea insasi e asa. Jungla mi se pare insa mult spus. Suna cumva patetic, nu cred ca e neaparat o jungla, dar lumea in sine si existenta sint un loc plin de incertitudini. Cred ca intr-un fel acesta este hazul literaturii, pentru ca destul de putine discursuri sau instante ne spun acest lucru. De obicei, sintem invatati cum stau lucrurile si de biserica, si de scoala, si de partide, si de institutiile statului, de Ministerul de Finante, care tot timpul ne zice exact cit avem de platit si cite piei jupoaie de pe noi. Putine instante ne spun insa ca in viata exista multe incertitudini. Sintem in conditii de risc vrind-nevrind. Pina si in cea mai civilizata dintre lumi tot in conditii de risc traim, si cumva asta reprezinta si misiunea si hazul literaturii.

Va simtiti mai mult poet sau prozator? Imi aduc aminte ca Dan Lungu spusese ca prima poezie a scris-o pe la trei ani, cind a copiat o poezie de Cosbuc. De ce va amintiti mai intii, de poezie sau de proza?

De proza. Eu am scris o poveste prima data – nu stiu daca asta este relevant pentru cercetatorii obiectivi –, pentru ca citeam povestiri nemuritoare si m-a fulgerat ideea ca as putea sa fac si eu asta, la urma urmei cine ma opreste? Senzatia asta era foarte stranie.

Ce virsta aveati?

Cred ca 6-7 ani. Stiam sa scriu, iar asta este un indiciu ca eram deja in faza alfabetizanta. Dincolo de asta, cum ma consider? In mintea mea, cred ca nu exista granite foarte clare intre proza si poezie si nici intre, sa spunem asa, gindirea sociala si gindirea pur si simplu. Cred ca si cu Dan Lungu se intimpla acelasi lucru, iar unul dintre motivele pentru care el este un autor asa de proeminent si de bine receptat, pe buna dreptate, si in tara si in strainatate tine si de formatia lui de sociolog si de chimia care exista intre ochiul lui de sociolog care descopera realitatea si talentul de prozator. Nu am sa va vorbesc despre talentele mele, dar vreau sa va spun ca in mintea mea lucrurile se leaga. Literatura este o forma de gindire pentru mine, de reflectie asupra a ceea ce ni se intimpla, iar pe de alta parte, gindirea organizata despre lume e o forma care are dimensiune poetica si produce placere. Si cred ca este important sa gindim asa, pentru ca tot incercam sa ne dezgropam si sa ne expunem radacinile culturale si sa vedem cite parale facem pe o scena mai larga, sa ne evaluam europeneste. Or, daca noi facem o distinctie foarte clara intre filosofie si literatura, cum vor unii care pun literatura la colt, cred ca iesim prost de tot, pentru ca zestrea noastra filosofica are si micile ei momente de stralucire, dar e modestuta rau. Pe cind daca punem problema vietii intelectuale, intr-o perspectiva mai larga, dar care uneste planurile, stam mult mai bine. Cred ca avem, inclusiv din acest punct de vedere, interesul sa practicam o relatie mai degajata intre filosofia cu ghilimele si filosofia fara ghilimele.

Apropo de cum arata aceasta piata si de faptul ca mereu ne plingem ca cititorii sint putini. Scriitorii isi pun tot mai mult speranta acum in faptul ca vor avea lecturi in strainatate. Pina la urma, unde se produce aceasta ruptura? De ce nu gasim un cimp de cititori mai mare aici, ci asteptam sa ne citeasca mai degraba strainii?

Este o idee clasica a lui T.S. Eliot, care zice ca literatura de calitate preceda cam cu 30 de ani publicul si ca poate fi un decalaj de aproape o generatie. Cred ca se intimpla niste fenomene de genul acesta, adica sint idei, teme, stiluri de viata care sint mai repede absorbite in anumite medii. Pina cind stilurile, imaginarul si valorile acestea patrund intr-un public mai larg dureaza, si nu e o chestiune de inteligenta, ci pur si simplu un ritm al schimbarilor. Evident ca societatea aceasta a trecut printr-o schimbare dramatica, poate nu chiar precum cea din Arabia Saudita, care a trecut de la camile si nisip la zgirie-nori de tip american, dar, oricum, a fost o zguduire profunda. Oamenii au probleme pentru ca traiesc intr-o lume tehnologica foarte diferita, iar de multe ori valorile lor sint cele rurale sau cel putin patriarhale, foarte conservatoare. Deci e greu sa le pui cap la cap. Eu cred ca scriitorii foarte interesanti sint oameni care, intr-un fel sau altul, au gasit solutii la criza aceasta, si probabil in lumea civilizata, care a trecut mai devreme prin asemenea socuri, exista si un public mai larg care simte si cu care se pot armoniza.

Si care isi face timp si pentru niste scriitori exotici cum sint cei romani.

Sigur ca da. In ceea ce priveste exotismul, este un joc, e un du-te-vino. Sigur ca e bine sa exploatezi si exotismul, e un capital ca oricare altul, dar pe de alta parte, e greu sa acceptam casuta in care sintem pusi. Adica ei sint spiritul, gindirea inteligenta – si ia sa ii vedem si pe astia care-s mai vii, ca niste maimutoi agili. E foarte ok ca are succes Fanfara Ciocirlia si cred ca noi exploatam insuficient lucrul acesta, insa exista si altceva. Nu mi se pare normal ca tot ce se face sa fie asimilat Fanfarei Ciocirlia. Eu cred ca, dincolo de exotism, poti sa participi direct la ce se intimpla in lumea aceasta si la focarele ei de elaborare imaginara si teoretica. Sa fii european nu inseamna sa adopti tot ce se produce acolo astazi sau ce s-a produs ieri ori alaltaieri, ci inseamna uneori si sa ataci focarele centrale ale imaginarului european si sa le schimbi sensul. De pilda, eu pot sa ma raportez la literatura din secolul al XVIII-lea pe care ei o cred gata ambalata si impachetata si sa-i schimb perspectiva, sa dovedesc ca e cit se poate de vie si ca autori de atunci sint mai interesanti decit autori occidentali de azi, cel putin pentru mine.

Se ia teza de doctorat, una falsa, se scriu 900 de pagini. Pe cine a vrut sa sperie Caius Dobrescu? Pe critici sau pe cititori?

Nu am vrut sa sperii pe nimeni, cel putin nu prin cantitate, nu mi-am dat seama ca ea arata asa, fizic vorbind. In primul rind, m-am speriat pe mine, ca sa fiu sincer, si m-am gindit ca ar trebui sa o reduc, am plecat la drum cu sentimentul acesta. In mod vinovat sau nu, pina la urma nu am reusit sa tai, iar din discutiile cu redactorii de carte si cu alti cititori care au avut rabdare cu ea, am constatat ca si altora li s-a parut ca lucrurile se justificau acolo unde erau. Sint convins ca parerile vor fi foarte impartite. Dincolo de asta, nu am cum sa evit chestiunea, e vorba si de impostura teribila si destul de generalizata a sistemului academic in care traim. E de ajuns sa ne amintim de scandalurile de plagiat la virf, deci acolo unde nu te-ai fi asteptat. Pe de alta parte, tine si de o melancolie mai profunda, adica masura in care noi ca fiinte umane controlam sau nu realitatea din jurul nostru si in ce fel cunoasterea noastra este iluzorie, iar prin asta nu vreau sa spun ca imposibila. Eu cred ca inclusiv ce fac stiintele sociale, si chiar cit au facut la noi, tiris-grabis, sint lucruri care trebuie retinute undeva. Insa ai nevoie de momente in care sa traiesti relativitatea lucrurilor si sa iti dai seama si cit sint ele de alunecoase si de incontrolabile.

Ma gindeam ca de multe ori ne plingem de critici, de faptul ca ei ajung mai degraba sa rasfoiasca un volum si spun: „Gata, stiu despre ce e vorba, am lecturi in spate”, si atunci ati vrut sa ii supuneti la un test, si anume sa vedem care e acela care va citi pina la capat si isi va da seama exact despre ce e vorba.

Da, poate fi si un test, dar poate fi si o chestiune de disonanta cognitiva, pentru ca am urmarit piete in care este destul de comun sa publici carti asa de groase. Daca va uitati la ce se intimpla in Statele Unite sau in Germania, pur si simplu nu e surprinzator pentru nimeni. Cred ca generatia mea a crescut cu acest model.

Generatia dumneavoastra… Cei care vor veni si care vor fi studentii dumneavoastra sint foarte obisnuiti cu variantele abreviate, le cer parintilor nu varianta de 220 de pagini, ci pe cea de 48.

Aveti dreptate. Publicul scolar vrea sa citeasca in 48 de pagini romane care se intimpla in lumi indepartate, care nu le spun nimic, si pentru ca noi avem o gramada de romane taranesti, unele dintre ele foarte bune, dar la care este greu sa te raportezi. Deci problema literaturii in scoala este si ca a pierdut de mult legatura cu sensibilitatea vie a tinerilor. Sigur, nu trebuie sa demiti literatura importanta care s-a scris, dar trebuie sa construiesti o legatura cu ea. Faptul ca literatura vie, care se scrie astazi, nu are loc in scoli, fie prin programe, fie printr-un sistem de intilnire a autorilor cu publicul, este un lucru foarte prost si care pune un semn de intrebare asupra viitorului literaturii.
Ceea ce vreau sa spun insa este ca in alte parti exista si genul acesta de public, care citeste de placere si, iata, chiar intr-o cultura care ni se pare pragmatica prin excelenta, pentru ca ne gindim ca americanii nu pierd vremea cu romane de 800 de pagini, intrucit trebuie sa faca bani. Ei, culmea este ca acolo apar. Dar, sigur, noi nu sintem America, insa cine stie, poate la un moment dat vor aparea nise de relaxare si in societatea noastra.

„Nu ma simt deloc minimalizat daca mi se spune scriitor”

Va aflati in juriul care acorda anual premiile „Observatorului cultural”, sinteti un scriitor intre critici. Care ar fi rolul unui scriitor intr-un juriu de critici? Le mai tempereaza virulenta, le explica mai bine ce se ascunde in spatele unei carti? Cum va simtiti acolo?

Trebuie sa va spun ca eu nu ma simt deloc minimalizat daca mi se spune scriitor, mai degraba ma deprim in sinea mea daca se intimpla invers. In legatura cu felul in care am interactionat cu colegii mei din juriu, pot sa va spun ca nu m-au ostracizat, nu s-au purtat cu mine ca si cu un intrus, un tip ciudat, si nu am simtit vreo diferenta. Chiar a fost o atmosfera foarte colegiala si relaxata.

Ma gindeam la faptul ca, in general, scriitorul pentru critic este prada, iar prada a ajuns sa stea la masa cu criticii.

Iarasi va spun: in generatia mea, in general nu prea exista aceasta diferenta. Scriitorii erau oameni cu o formatie academica serioasa si care faceau ei insisi ceva gen critica si istorie literara, uneori chiar ca profesionisti. Si eu lucrez intr-o universitate, sint coleg cu membrii juriului macar sub aspectul acesta, ca universitar. Deci exista un fel de echivalare de status. Ce pot sa va spun e ca, in general, criticii sint asa cu scriitorii cind sint ei singuri la masa, fata in fata nu prea indraznesc.

„Destinul tau depinde in mai mare masura de tine”

Intr-un alt interviu din „Suplimentul de cultura”, faceati o comparatie intre cum ati scris primul roman si cum l-ati scris pe acesta. Spuneati acolo ca literatura nu mai trebuie sa fie acum efortul de a-ti tine gura la suprafata. Faceati trimitere la lipsa totala de orizont a anilor ‘80. Am ajuns de la lipsa totala de orizont a anilor ‘80 la ce?

Pentru foarte multi dintre noi apare tocmai spaima neingradirii, e psihoza aceasta a animalului care, scos din cusca, unde a trait o viata, are impulsul de a se intoarce acolo. E o senzatie de spaima foarte puternica. Eu cred insa ca dracul nu e niciodata asa de negru. Sigur ca trecem prin momente de spaima, avem senzatia ca ni se intimpla chestiuni apocaliptice, dar cind stam si ne gindim, vedem ca lucrurile se mai asaza, ca vecinii nostri sint tot aia.

Spuneati atunci ca acum doar calci in ce te afundai pina la git inainte.

Da, pentru ca un sistem totalitar este in esenta un sistem care nu prea iti lasa iesiri, nu prea ai cum sa optezi afara, cum spun anglo-saxonii. Uneori nu doar metaforic, ci chiar efectiv erai ca un cobai in labirint. Acum, sigur, sub aspect moral continui sa fii supus ispitelor, chestia asta nu se termina niciodata, ai de ales intre bine si rau, nu iti ia nimeni povara aceasta de pe umeri, dar totusi esti intr-o lume in care ai mai multe posibilitati de optiune, iar destinul tau depinde in mai mare masura de tine. Asta cred ca este o dimensiune importanta, care pentru unii este foarte enervanta si incomoda, iar pentru altii reprezinta o diferenta esentiala, pentru ca nu poti sa ceri in esenta mai mult de la viata.