Cronică de carte  -  Mihaela Pascu-Oglinda  -  

„Un străin ajunge într-un oraș necunoscut, după o lungă călătorie.“ Așa își începe Daniel Mendelsohn pribegia în căutarea unor răspunsuri despre drumurile întortocheate ale lui Odiseu, despre compoziția inelară în scrierile lui Erich Auerbach, François Fénelon, Marcel Proust și W.G. Sebald.

Eseistul și criticul literar își demonstrează teza prin însăși cartea pe care o scrie, folosind această tehnică în fiecare dintre cele trei părți ale cărții și prin digresiuni care îl ajută să își contureze povestea care a dus, într-un final, la cele Trei inele. Este o temă recurentă la Mendelsohn, una care îl preocupă și care depășește granițele literaturii și pătrunde în realitate. Considerată un „erudit exercițiu de istorie și critică literară“, cea mai nouă carte a sa își extrage esența de pe urma drumului făcut de autor în mai multe țări, pe urmele su­praviețuitorilor unor evenimente din al Doilea Război Mondial „într-un târgușor din estul Po­loniei“, unde trăiseră câteva rude ale autorului. În interiorul acestui inel care îm­pletește parcursul „întortocheat“ (polytropos) al autorului cu un exil al iden­tității, alte cercuri sunt trasate pen­tru a analiza și compara lumile și unele dintre cele mai cunoscute opere ale celor trei scriitori exilați.

Străinul din fiecare capitol poartă un chip universal care traversează fiecare epocă și care subliniază ciclicitatea unor istorii în miezul cărora se țes noi și noi povești. În Trei inele, străinul ar putea fi „oricine din ultimii 50 ani: un sirian, un bosniac, un kurd, un angolez, un ugandez“ și, cu doar câteva decenii mai înainte, „un evreu, un locuitor pașnic al Europei Centrale“. Străinul este și Odiseu, punct de comparație în această carte, dar e și „acest pribeag“ scriitor „care începe să scrie o carte nouă“, e Mendelsohn care găsește și oferă răspunsuri și o lectură elocventă nu doar criticilor, ci și cititorilor obișnuiți.

Teza sa are în centru „povestirea în ramă, glisarea pe axa timpului în trecut și în viitor pentru a da profunzime și complexitate nara­țiunii principale“, cea care doar „pare că se pierde într-o digresiu­ne“ pentru a reveni, prin formule repetate, la punctul inițial.

Le Lycée Français

„Uniformitatea plictisitoare“ este astfel îndepărtată, iar Mendelsohn știe să urmeze fidel rețeta scriind. În prima parte, Le Lycée Français, „ne aflăm la sfârșitul verii 1936, iar străinul ce s-a oprit în fața noii sale vieți este un evreu german care a trecut de prima tinerețe și e departe de familie“: este filologul german Erich Auerbach, „părintele literaturii comparate“. Opera sa capitală: Mimesis. Reprezentarea realității în literatura occidentală, un studiu major care „caută să înțeleagă cum anume face literatura ca realitatea să pară reală“.

Pentru Mendelsohn, esența stă și în forța pe care o aduce unei comparații susținute cu mitul lui Odiseu, dar și prin descifrarea atentă a operei scriitorilor despre care alege să scrie, trezind la viață pofta celor care îl citesc de a-i descoperi sau redescoperi.

În acest prim capitol, Mendelsohn pune față în față „tehnica homerică, sau greacă“, cea care „dă de înțeles că totul poate fi cunoscut, explicat, justificat“ și „stilul ebraic ambiguu“ în care „creația nu poate fi cunoscută niciodată“, ci doar (cum susținea Auerbach) „interpretată“. Căci, pentru acesta din urmă, „tocmai caracterul necognoscibil al crea­ției generează, în mod necesar și paradoxal, o altă creație – mai mult text, care, la rândul său, va necesita mai multă interpretare“.

Autorul celor Trei inele nu se dezice, îmbină maiestuos, capitol după capitol, digresiunile voite cu cercurile închise armonios, demonstrându-și teza ini­țială pe deplin.

Educația fetelor

Fiecare nouă parte adaugă alte răspunsuri în acest demers de întregire a identității autorului. Unele dintre rudele sale, va descoperi, au fost nevoite să se ascundă într-un spațiu extrem de mic, o groapă săpată în pământ, în încercarea de a-și salva viețile. Această digresiune privind claustrofobia autorului, această tulburare de anxietate ar putea avea rădăcini genetice, își spune Mendelsohn, primind, totodată un răspuns care întărește arcul peste timp, inelul în interiorul căruia s-au scris toate cărțile sale până în prezent.

Lăsând în urmă cadrul de mai sus, această a doua parte a cărții, Educația fetelor, are în centrul său Peripețiile lui Telemah de François Fénelon, cleric și teolog, născut în 1651. Mendelsohn alege aceste „povești instructive din punct de vedere etic, bazate pe Odiseea lui Homer“ pentru a susține ampla măsură în care narațiunea nu doar că dă voie unor noi povești să se nască în interior, ci permite o construcție inelară, din nou și din nou: „Căci și narațiunile curg precum apele. Unele, după cum știm, curg iute, altele abia se mișcă; iar altele, în pofida ocolurilor mari pe care le fac, ajung exact de unde au pornit, tânjind să revină la sursă“. Potrivit acestuia, „într-un singur inel se poate trasa un număr infinit de cercuri“, iar aceasta este, spune Mendelsohn, posibilitatea „optimistă“ a literaturii, susținută de „digresiuni infinite în interiorul unei povești“.

Există și o doua formă a perspectivei optimiste la Marcel Proust: „În căutarea timpului pier­dut sugerează că o serie am­plă de digresiuni ar putea să alcătuiască cel mai mare inel imaginabil, unul care să cuprindă întreaga experiență umană“. Și, în ciuda acestor digresiuni, cons­trucția inelară se înalță aici până la cel mai înalt grad, fapt datorat măiestriei lui Proust.

La începutul ultimului vo­lum, adaugă Mendelsohn, „ca și la sfârșitul Odiseei, o serie de recu­noașteri în punctele culminante semnalează formidabila coerență a operei“. Cititorii se vor bucura să pătrundă mai adânc, din aceas­tă perspectivă, în înțele­gerea operei lui Proust, îndemnați de stilul concret și ademenitor al textului.

Templul

Odată cu partea a treia, Templul, ne apropiem și noi de cercul exterior, de ultima analiză care încheie digresiunile și ne conduce spre finalul care, sub această com­­poziție inelară, nu poate să cadă decât în punctul ideal, perfect, cel care va echilibra și va oferi imaginea de ansamblu, plină de sens, a drumului parcurs până acum de pribegii scriitori.

Străinul, de data aceasta, este Winfried Georg Maximilian Sebald, născut în 1944, „un alt fel de scriitor, unul care vrea să scape nu de poveștile despre ororile prin care au trecut victimele, ci de vinovăția moștenită pentru aceste orori – de un trecut pentru care nu este răspunzător, dar de care se simte pătat“. Avem și aici o călătorie a exilului, a căutării și recuperării identității prin scris, un om care, întocmai ca Odiseu, a fost „purtat înainte și înapoi în timp și spațiu“. Asocierile pe care le face Mendelsohn în Trei inele au astfel rolul nu doar de a exemplifica arta compoziției inelare în operele alese, ci de a arăta inclusiv măsura în care alegerea acestor scriitori nu e una întâmplătoare, tehnica digresiunilor permițându-le să alunece pe linia timpului, să își privească trecutul în față.

Astfel, romanul ales de Mendelsohn pentru analiză, Inelele lui Saturn de W.G. Sebald, este un „roman alcătuit de fapt doar din digresiuni“, iar „ocolirile lui Sebald alcătuiesc, în cele din urmă, un inel uriaș care conectează multe povestiri și experiențe disparate“.

Găsim aici „posibilitatea tulburătoare a unor povești fără sfârșit“ și, implicit, șansa noastră de a ne scrie la infinit poveștile, de a pătrunde din ce în ce mai adânc în trecut, pentru a-l înțelege, știind că avem întotdeauna opțiunea revenirii la timpul prezent. Cheia călătoriei în timp se regăsește, fără îndoială, în literatură.