"Sint invitata pe la diverse televiziuni pentru emisiuni. Raspunsul e acelasi: nu!", marturiseste Florina Ilis. In schimb, ii pare nespus de rau ca n-a putut sa ajunga in acest an la intilnirea scriitorilor de la Neptun, i-ar fi placut sa vorbeasca cu Orhan Pamuk. Cind a fost in Israel, la un tirg de carte, odata cu lansarea romanului Cruciada copiilor in traducere ebraica, l-a intilnit pe Amos Oz si au schimbat citeva cuvinte. Cind povesteste, Florina Ilis are o privire de copil fericit caruia i s-a implinit, se pare, un mare vis. Ca o taina despre care insa nu vrea sa vorbeasca, de parca i-ar fi teama ca s-ar destrama. Dupa o ora de dialog, iti dai seama ca e vorba despre cu totul altceva. Te invaluie cu discretia ei, cu modul nesofisticat de a fi, cu vorbe simple care nu pozeaza niciodata, cu raspunsuri bine incuiate care nu vin orice ai face. Un amestec de fragilitate si putere, de urme bine controlate de autoironie si constiinta bine conturata ca apartine familiei de spirite eminesciene. Pentru Florina Ilis, omul-scriitor nu e decit un instrument care face sa se nasca o viziune despre lume, cu sensurile ei adinci, dizolvate in cuvinte care si-au gasit rostul. E ceea ce conteaza, punct. Despre instrumente n-ai ce spune mai mult. Poate doar ca unele stiu mai mult decit altele sa capteze energiile unei clipe si ale unui loc. Aflata pentru o luna la Paris, unde a obtinut o rezidenta de creatie la ICR, Florina Ilis scrie in fiecare dimineata si hoinareste in fiecare dupa-amiaza, scriind altfel, in imagini: „Daca n-as fi fost scriitor, sigur as fi fost fotograf”. Din fotografiile ei simti ce nu ti-ai fi inchipuit prea usor din niste imagini: in iunie, Parisul miroase a flori de tei.
Ce poate face un tinar scriitor roman o luna de zile la Paris?
La Paris ma simt cumva ca acasa, nu stiu de unde imi vine asta. Umblu fara harta, am un simt de orientare foarte bun, as putea spune perfect. Dar culmea, in alte orase ma folosesc de harti, chiar imi place sa le consult. Fara harta, la Paris nu ma intorc niciodata pe acelasi drum, am o viziune spatiala foarte larga, ca si cum as scana toata zona. Sint locuri cu foarte multa poezie. De exemplu, insula Saint Louis. Cartierul Saint Germain, pentru universitati si librarii. Muzeul Evului Mediu, unde am intrat de trei ori. Imi place foarte mult Sainte-Chapelle, preferata mea dintre toate capelele Parisului.
La Paris am intrat zilnic in trei-patru librarii: ma intereseaza ce se publica, vreau sa aflu care sint ultimele aparitii. Nu pot cumpara tot ce am vazut, dar mi-am dat seama care e pulsul, care este miscarea de idei a momentului.
Care e pulsul momentului in librariile pariziene?
Mi-am dat seama ca spatiile acordate literaturii romane sint inexistente. Nu exista un raft dedicat literaturii romane. In cel mai bun caz sintem pe raftul „literatura din Est”, fara nici o demarcatie, ca sa-ti dai seama ca exista acolo si literatura romana. Apoi, nu avem o librarie romaneasca. Am vazut in schimb o librarie poloneza, foarte bine plasata, pe Saint Germain, un loc foarte vizibil. O librarie romaneasca ar da o vizibilitate foarte mare literaturii romane.
Dar tematic cum sta literatura romana vizavi de pulsul de la Paris?
Nici tematic literatura romana nu prea se situeaza in actualitatea europeana. Revolutia din mai ’68 si trecutul colonialist al Frantei, la care se adauga problema terorismului marcheaza acum si temele literare.
Nu sint totusi teme efemere, unele aniversare, altele punctuale?
E adevarat, dar pe de alta parte pot genera un fel de trambulina pentru un anumit tip de literatura.
Ce sansa are literatura romana de a se insera in aceasta miscare de idei, pentru a deveni vizibila, pentru a atrage atentia?
Nu cred ca acum exista o astfel de sansa. Am mai remarcat ceva. La Gallimard, exista o serie de poezie care cuprinde de la A la Z marea poezie tradusa din toata literatura lumii: poetii romani nu exista… Eu m-am dus sa caut un volum de Emily Dickinson, ma interesa varianta bilingva, am gasit imediat. Erau rafturi intregi cu poeti si nici un poet roman.
Cine ar trebui sa faca ceva in acest sens?
Autoritatile romane din domeniul culturii… S-a ocupat cineva sa discute cu Gallimard, carora le-ar da bine, pentru prestigiul colectiei, sa aiba macar si un poet roman acolo?
Pentru un tinar scriitor roman venit la Paris e o neputinta, un orgoliu ranit?
E o durere. As fi vrut foarte mult sa vad un nume romanesc in acea serie de poeti. Eu iubesc foarte mult poezia romaneasca, intotdeauna m-am inspirat din lirismul si din expresivitatea limbii romane.
Daca ati fi un sef in domeniul culturii, pentru ce poet v-ati duce sa bateti la usa la Gallimard?
E o intrebare dificila, nu pot alege. M-as bate pentru toti: il iubesc pe Eminescu, dar imi plac si Barbu sau Nichita Stanescu. In seria respectiva nu sint neaparat poeti pe care-i mai citeste cineva: de exemplu pe Aragon, pe Pablo Neruda nu-i mai citeste nimeni, nu se cumpara in fiecare zi, dar e o serie care „clasicizeaza” si orienteaza cititorul prin faptul ca ei exista acolo.
La ce scriitori francezi v-ati oprit in librariile Parisului?
Eu am terminat franceza la Universitatea din Cluj, imi place sa-i recitesc pe Pascal, Rousseau, autorii clasici si romantici. Apoi Proust, am acasa toata seria Timpului pierdut… Redeschid si recitesc cite o pagina. Dintre contemporani, Michel Houellebecq imi place ca scriitura.
Va atrage poate si zona sa vizionara inspirata din science fiction?
Exact. Se apropie de orizontul din afara vizibilului, lucruri care exista intotdeauna, dar care nu se vad…
Ce fel de copilarie a avut Florina Ilis?
Una foarte fericita. E pacat ca uitam ce stiam asa de bine in copilarie, sa fim fericiti. E o aptitudine pe care o uitam cind ne facem mari.
Chiar si Florina Ilis a uitat-o?
Nu. Cred ca am mai pastrat un pic din ea. Poate asta m-a ajutat sa cunosc sufletul copiilor din Cruciada copiilor.
Cartea e scrisa de un copil?
(ride) E scrisa de toti copiii de acolo, de fiecare in parte.
Cum va raportati la misterul acesta al scrisului?
Nu stiu, scrisul poate deveni o „meserie”. Dar daca in interior nu exista ceva care iti spune ca scrisul este sensul vietii tale, ramine o meserie „invatata”. In zilele noastre sint foarte multi oameni care scriu „bine”, se exprima foarte bine in scris, isi ordoneaza foarte bine ideile, dar asta nu face din ei niste scriitori. Cred ca, in plus, un scriitor trebuie sa aiba aceasta flacara interioara si sa faca din literatura nu doar un mod de a exprima sentimentele proprii sau ale celorlalti, ci un mod de a intelege sensul lumii. Cei care citesc ajung sa inteleaga sau sa-si doreasca sa inteleaga acel sens. Este ceea ce diferentiaza adevarata literatura de creatiile unora si altora care scriu bine, fac din scris o meserie.
Exista astazi, dupa parerea dumneavoastra, in literatura romana, multi astfel de „meseriasi” ai scrisului?
Sa stiti ca ma refer si la public. Sint oameni care scriu foarte bine. Exista deja un exercitiu al scrisului: emailurile, discutiile online, blogurile dau un bun exercitiu al scrisului, iar unii pot sa faca din asta un fel de meserie. Literatura nu este numai atit, scrisul nu este numai atit. E in primul rind vorba de chemare.
Ati avut-o dintotdeauna?
Am avut-o si am descoperit-o destul de repede.
Ce inseamna… repede? Ati fost dintre acei copii care invata sa scrie si sa citeasca inainte de vreme?
Nu, am invatat sa scriu si sa citesc in clasa I. Am invatat apoi sa „citesc” si altceva decit cartile de scoala. Primul roman l-am scris insa la 16 ani.
Despre ce povestea romanul?
(ride) Nu-mi place sa vorbesc despre mine… Probabil as fi facut literatura autobiografica daca-mi placea sa vorbesc despre mine.
Florina Ilis nu e niciodata un personaj?
Nu, nu e niciodata un personaj, si in acelasi timp e toate personajele. Inclusiv tiganca dada Angelica din Cruciada copiilor… Asta e fascinant. Nu neaparat sa traiesti atitea vieti sau experiente, ci sa ajungi la esenta personajului: chiar daca apare doar pentru citeva secunde, cititorul sa vada in el un om viu.
Singele acesta viu nu vine din „personajul” Florina Ilis, care s-a intilnit poate pe strada cu dada Angelica?
Ba da, si s-a intilnit chiar la ea acasa! Sint lucruri pe care le vad, le inregistrez, intra in universul meu interior, acolo se creeaza si ies la suprafata cind e nevoie.
Ce cautati la dada Angelica acasa?
(ride) M-am dus sa ma documentez, nu?
Sa va ghiceasca in palma…
Nu, chiar sa ma documentez, dar cum nu puteam sa fac o „programare de documentare pentru roman”, m-am dus cu un scop… personal!
Ce v-a spus despre Florina Ilis dada Angelica?
Nu mai tin minte… Nu cred ca eram atenta la cuvintele ei, ci la felul in care vorbea, la atmosfera din jur, la personajul real dada Angelica…
Nu v-a prezis succesul personajului ei si al cartii?
Despre asta nu cred ca mi-a spus nimic… (ride)
Cum v-a schimbat succesul cartii? V-a adus niste prietenii literare?
Sper ca succesul cartii nu m-a schimbat in nici un fel. Prietenii literari au ramas cei de la Cluj. Dar e vorba de situatia reala din Romania. Eu traind la Cluj, ma intilnesc foarte rar si adesea in strainatate cu scriitori de la Iasi sau de la Bucuresti pe care i-am cunoscut, ne-am apropiat si mai schimbam cite un mail. Cu Florin Lazarescu m-am cunoscut la Paris, ne-am simtit foarte bine, am stat de vorba, dar probabil ne vom mai vedea la un viitor tirg de carte sau in strainatate. Marea majoritate a scriitorilor cunoscuti, mediatizati sint la Bucuresti, unde se intilnesc intre ei mai usor, au loc mai multe manifestari literare…
Va lipsesc manifestarile literare?
Pe de o parte, da… Dar ma gindesc ca in felul acesta imi ramine mai mult timp pentru scris, mai ales ca am si o meserie in afara scrisului, lucrez la Biblioteca Universitara din Cluj.
Prin menirea sa, scriitorul autentic e condamnat la o mare singuratate?
Daca ne uitam in istoria literaturii universale, e adevarat. Multi au recunoscut ca atunci cind au devenit celebri, ofensiva de marketing care a urmat i-a consumat. Eu incerc sa-mi pazesc cu destul de multa incrincenare nu izolarea de lume – pentru ca ma inspir din lume –, ci singuratatea creatoare.
Cei care vin la biblioteca din Cluj sa caute carti se intimpla sa o caute si pe scriitoarea Florina Ilis?
Se mai intimpla: in mai a venit un traducator spaniol care recent a tradus o piesa de Eugen Ionescu scrisa in franceza, el i-a dat si versiunea romaneasca, si versiunea in spaniola. Auzise de mine si m-a cautat. Vin si studenti cu una dintre cartile mele sa le dau autografe. Pentru mine asta e bucuria cea mai mare: in momentul in care vin cu o carte a mea pe care au citit-o, ma bucur pentru ei ca citesc pentru ca citesc, nu pentru ca e neaparat vorba despre cartea mea. Lumea cartii le da o putere in plus de care nu toti sint constienti.
Ce carte v-a schimbat si cind?
Citeam ca toti copiii: toata seria lui Jules Verne, Dumas, din ceea ce se gasea in biblioteca scolii sau cea oraseneasca din Oradea. In liceu, am atacat cartile „serioase”: citeam literatura engleza din epoca elisabetana, l-am cautat pe Eckermann, Convorbirile cu Goethe.
Cum le alegeati?
Foarte simplu: erau in acces liber la biblioteca oraseneasca din Oradea. Rafturile erau ordonate pe edituri: stiam ca Editura Univers inseamna cele mai serioase carti! Luam cartile la rind de pe raft, raft cu raft…
Aveati o norma de rafturi? Cite rafturi ati citit la Oradea?
(ride) Multe… Tin minte ca am vrut sa citesc la un moment dat revista „Familia” din Oradea unde publicase Eminescu. Voiam pur si simplu sa vad cum arata. Era inainte de ’89. Mi s-a explicat ca trebuie sa fac o cerere la directorul scolii din Oradea ca sa am acces la revista „Familia”. Mi s-a parut atit de ciudat ca n-am voie sa o citesc: faptul ca erau carti ascunse, care nu erau in raft liber, a fost pentru mine un soc! Am facut programare la directorul scolii, am facut cererea si el s-a uitat ciudat la mine: „De ce vrei sa citesti asa ceva? De ce nu te pregatesti pentru treapta?”. Eram in clasa a X-a, pe atunci se dadea examen ca sa mergi mai departe…
La Sorbona, ce rafturi ati luat la rind?
Surpriza mea a fost ca nu sint prea multe carti in acces liber la raft… Iar in sala de periodice voiam sa citesc ultimele numere din magazinele literare ale Frantei. M-a surprins, erau in urma cu doua trei luni. Pentru cartea la care lucrez acum am citit carti legate de memorie si de identitate.
„INTOTDEAUNA CARTILE CARE N-AU FOST PUBLICATE AU GENERAT ALTE CARTI LA RINDUL LOR”
Cartea la care lucrati (mister total!) avea nevoie de Paris?
Da, avea nevoie si de Paris. Pentru ca imi doream sa citesc anumite carti pe care le-am gasit aici la Paris. Mai ales pentru carti, dar si pentru o liniste creatoare pe care am gasit-o la ICR si pe care acasa, la Cluj, n-o gasesc decit in timpul vacantelor scolare, cind lucrez intr-un mod compact. Lucrez, e adevarat, si in timpul saptaminii, dar slujba pe care o am la biblioteca, in contact permanent cu oamenii, presupune un mare consum de energie, asa incit prefer pentru scris simbetele si duminicile.
Aveti sentimentul ca paginile pe care le-ati scris aici nu se lasau scrise astfel decit la Paris, sau la un moment dat lumea care se naste din cuvinte pare atit de autonoma, incit poate fi scrisa oriunde?
Sint lucruri pe care le-am nuantat prin prisma a ceea ce am citit la Paris. Si mi-au venit, cred, citeva idei foarte bune care cred ca nu mi-ar fi venit la Cluj. Mersul lucrurilor ar fi fost cu totul altul.
Cartile devin, in palimpsest, un jurnal de idei, un jurnal de calatorie…
Da, daca stii sa le citesti printre rinduri. Cit am stat aici, la Paris, am fost invitata la ICR din Viena pentru o lectura publica in limba germana a citorva pagini din Cruciada Copiilor, in fata unui public vienez nu neaparat din zona de interes romanesc. Cele citeva zile la Viena mi-au prins bine tot pentru o documentare pentru cartea la care lucrez. Iata, daca stii sa citesti printre rinduri, cartile unor scriitori, mai ales ale celor care nu vorbesc despre ei insisi, pot sa constituie un soi de jurnal de idei sau de calatorie, de evolutie interioara.
Tineti un jurnal al scrisului?
Tin un jurnal care nu se refera neaparat la scris. Un jurnal de idei: aici, la Paris, mi-a venit ideea unei carti pe care nu stiu daca am s-o scriu vreodata, dar in jurnal am scris multe pagini despre ea. In acest jurnal apar probabil si lucruri care nu vor aparea niciodata in carti, dar de aceea il si scriu, din boala scrisului…
Ce anume s-a intimplat la Paris de a ajuns pagina de jurnal si idee de carte?
(ride) Scrie acolo, in calculator, de unde pot foarte usor sa dau „Delete”, „Are you sure?”, „Yes”…
Dar n-ar fi pacat?
Nu, de ce? Nu e pacat pentru nici o carte care nu apare. Fiecare carte are rostul si destinul ei. E o idee ciudata din partea unui scriitor, dar asta alimenteaza nu un mister, ci o dorinta de a cunoaste. Intotdeauna cartile care n-au fost publicate au alimentat o nevoie de a afla si au generat alte carti la rindul lor.
De unde vine reflexul permanent de aparare, extrem de eficient, al Florinei Ilis?
Nu stiu. Poate pentru ca-mi place sa joc sah…
Si mie imi place sa joc sah…
Atunci remiza? Dar sa stiti ca stiu sa si pierd…