Exact în urmă cu un deceniu, Jocurile foamei, filmul bazat pe cartea lui Suzanne Collins, își făcea apariția pe podium printre cele mai populare producții ale anului, alături de The Dark Knight și ultimul film din seria Harry Potter. Un succes uriaș care deschidea poarta pentru un trend ce avea să dureze câțiva ani, cel al distopiilor cinematografice pentru tineri, bazate pe romanele de gen care aveau succes în librării. Pentru că cititorii de ieri ai poveștilor magice precum Harry Potter erau interesați acum de povești mult mai sumbre, extrase de pe raftul cu Orwell și Huxley.
Volumul Jocurile foamei, primul volum al trilogiei Suzannei Collins, fusese lansată în septembrie 2008 și se dovedise un uriaș succes, cu traduceri în 26 de limbi și publicate în 38 de țări. Filmul, evident, nu avea decât să urmărească acest triumf. În momentul premierei, primul roman din serie încă era pe lista de bestselleruri din „New York Times“, la categoria „young adult“.
Succesul acestui film se datorează în bună măsură acestui interes masiv al cititorilor. În același timp, au mai fost câțiva factori care trebuie luați în considerare. Un factor este faptul că distribuitorul Lionsgate l-a lansat într-o nișă neocupată, în epocă, de blockbustere, la final de martie. Însă aceasta n-ar fi fost suficient pentru a-i explica succesul dacă adaptarea în sine nu ar fi avut calități majore.
Jocurile foamei, filmul, reușea performanța de a plăcea unor categorii diverse de public, un echilibru delicat și greu de atins: nu era numai pentru tineri (aproape jumătate din public era trecut de 25 de ani) și nu numai „pentru fete“, așa cum au zis unii. Distribuția, compusă din actori la început de carieră hollywoodiană (e filmul cu care Jennifer Lawrence s-a lansat cu adevărat) și veterani, a fost exact pe placul publicului. La fel, eficiența producției și a campaniei de marketing au dat roadele scontate. Succesul s-a translat și la următoarele trei filme din serie, franciza Jocurile foamei recoltând în final aproape trei miliarde de dolari, clasându-se pe locul 21 în topul celor mai populare serii cinematografice din toate timpurile, sub Universul Cinematografic Marvel sau Star Wars, dar peste Frozen și Regele leu, de exemplu.
Succesul Jocurilor foamei, filmele, totuși, n-ar fi fost același dacă, în urmă cu un deceniu, publicul cititor n-ar fi devenit brusc interesat de distopii. Nu de operele lui Orwell sau Huxley, ci de versiunile acestora pentru tineri, combinând idei politice cu ecouri din mituri și scenarii coșmarești extrase din opere SF cult, precum Running Man sau Battle Royale.
Încercând, în epocă, să explice interesul pentru astfel de povești, mulți comentatori au fost de acord cu faptul că acesta este o reflexie a felului în care cititorii percep, de fapt, lumea în care trăiesc. Succesul de public al acestor distopii pentru cei tineri (numite de unii „dyslit“), care vin cu probleme și întrebări mult mai mature și sofisticate decât fanteziile standard, este explicabil. Pentru că, remarca Melissa Bourdon-King, manager general al unei importante librarii canadiene, „aceste romane nu fac decât să discute probleme cu care ne confruntăm permanent, în lumea reală, dar pe care le duc la un nivel extrem“.
Cea mai mare parte a cititorilor erau copii născuți după trauma lui 11 septembrie, care au crescut într-o lume care în care au fost obișnuiți de mici cu terorismul, cu tehnologia omniprezentă și invazivă, cu o cultură care exacerbează cultul „reality“, cu problemele de mediu și cu nesiguranță socială și economică.
„Cum Dumnezeu ne putem convinge copiii să se maturizeze când noi nu am făcut-o?“, se întreabă o comentatoare a ziarului „Belfast Telegraph“. „Cultura noastră îi învață să judece numai după aparență, să disprețuiască totul, să triumfe fără talent. Distopiile actuale nu plâng moartea liberalismului, ele arată triumful superficialului, al mediocrității false și înguste la minte.“
Spre deosebire de contrautopiile clasice, „distopiile prezentate de aceste romane noi nu reprezintă pentru tinerii cititori un viitor pe care trebuie să-l evităm, ci o versiune a ceea ce se întâmplă deja în lumea în care trăiesc ei“, scria „The New Yorker“. „Aceste romane sunt mult mai puțin «didactice» decât cele pentru adulți, fiindcă ele vorbesc despre ceea ce se întâmplă «acum», în mințile tulburate ale adolescenților“. Astfel, crede autoarea articolului, Jocurile foamei poate fi o alegorie despre „experiența liceului, prezentată drept ceva minunat de către adulți, dar în care regulile sunt arbitrare și se schimbă pe neașteptate. Liceele, a căror viață părinții nu o pot controla, în care cei dezavantajați sunt brutalizați și ostracizați, o lume dominată de o ierarhie socială violentă în care cei bogați, cei arătoși și atletici culeg avantajele de pe spinarea tuturor celorlalți și în care, pentru a supraviețui, trebuie să fii o ființă complet falsă“. „Dacă adevărul despre lumea adolescenților de astăzi este exprimat cel mai bine prin lupte de gladiatori, atunci America are o problema“, concluziona una dintre cele mai importante autoare de literatură SF din SUA, Nancy Kress.
Suzanne Collins, autoarea seriei, care provine dintr-o familie cu tradiții militare, nu prea a fost de acord cu această interpretare, afirmând „eu nu scriu despre adolescență, eu scriu despre război pentru adolescenți“. Convinsă că tinerii de astăzi sunt mult mai pregătiți pentru a recepționa mesaje neplăcute, Collins crede că rolul acestor cărți este mai degrabă cel de a educa tinerii.
Comparând contrautopiile clasice cu cele de tip „dyslit“, unii specialiști au subliniat niște caracteristici specifice acestora din urmă. De exemplu, în „dyslit“, există o anume suprapunere între un scenariu clasic de distopie, în care societatea este zdrobită de un regim opresiv, și scenariile postapocaliptice de tip Mad Max. „Din punctul de vedere al unui adolescent, cele două noțiuni se pot confunda: una presupune un supracontrol, cealaltă o lipsă completă de control – fețe diferite ale aceleiași monede“, spune scriitorul Scott Westefield. Partea „postapocaliptică“, lumea distrusă, dar scăpată de sub controlul autorității, devine „locul unde evadezi“, „unde natura a redevenit stăpână după ce vechea ordine s-a prăbușit“. De aici decurge o altă caracteristică a scenariilor „dyslit“. În distopiile clasice, protagonistul este în cele din urmă zdrobit de sistemul dictatorial. În cele pentru tineri, eroii intră în lupta cu sistemul: în Jocurile foamei, tinerii pornesc o revoltă împotriva Capitoliului, iar Harry Potter reușește să înfrângă figurile sinistre care conduc Ministerul Magiei în ultimele romane din serie.
„Adolescenții, desigur, sunt publicul ideal pentru așa ceva“, crede autorul rubricii „GeekDad“ a revistei „Wired“. „Rebeliunea și insurecția par a fi o reacție naturală pentru adolescenți. Adulții, așa cum sunt ei portretizați în aceste cărți, sunt cinici sau blazați sau prea preocupați de propria lor siguranță pentru a mai rezista sistemului. E nevoie de un copil care să spună că împăratul e gol.“
S-a schimbat ceva în ultimul deceniu?