Spuneai ca, pentru Romania, termenul de trei luni pentru ca o editura sa citeasca un manuscris este unul extrem de lung. Se scrie totusi mult peste posibilitatile unui editor de a citi, nu crezi? Ti-ai mai schimbat parerea?Cred ca am spus asta cu foarte mult timp in urma. Sincer, m-a si mirat auzind-o cum ca as fi spus-o eu, dar parca imi amintesc de ea, mi-o asum. Mi-am revizuit de atunci parerea intr-o anumita masura: adica, pe de o parte, e clar ca editurile au nevoie de suficient timp, iar cantitatea de manuscrise banuiesc ca este imensa la editurile importante, dar pe de alta parte, cred ca ar putea exista si forme diferite de lectura.
Atunci cind am spus trei luni nu m-am referit la perioada in care editura pur si simplu s-a hotarit, vrea cartea, eventual o si redacteaza in timpul acesta, ci m-am referit la o prima lectura. Dintr-o suta de manuscrise, stii ca nu pleaca la cosul de gunoi macar zece. Asta nu inseamna ca acele zece vor deveni carti, dar este o prima sortare. La asta m-am referit la acea vreme.
Plecam de la sortare si ajungem la momentul in care apare cartea. Cum vezi relatia autorului cu promovarea cartii sale? Te intreb asta pentru ca exista tabara acelora care spun: „Cartea a aparut, editura m-a publicat pentru ca sint bun, sa o promoveze”, si sint si cei care aleg sa se implice si sa faca ei in primul rind ceva pentru carte. In care tabara te-ai inscrie?
Sincer, fara conotatia aceasta usor ironica, m-as inscrie in prima. Sigur ca nu spun ca e treaba editurii, nu-mi pasa, nu ma intereseaza, dar pe de alta parte recunosc ca nu imi place sa fac eu asta. Cred ca treaba mea e sa fac tot ce pot eu pina am terminat cartea. Acolo este intr-adevar treaba mea si acolo, daca se intimpla sa o dau in bara, o dau in bara pe limba mea, pe terenul meu. Promovarea chiar nu cred ca ma priveste. In masura in care o editura are un plan foarte exact de promovare a cartii, pe care mi-l propune, eu sigur ca nu am cum sa nu ma supun lui si sa nu merg cot la cot cu oamenii editurii care fac asta, dar chiar mi se pare un pic jenant sa dau eu din coate pentru carte. Cred ca daca ea in sine nu reuseste sa se impuna, degeaba mai dai din coate. Nu poti sa o faci mai buna decit este de fapt.
Cind crezi ca are si cind crezi ca nu are legatura valoarea unei carti cu numarul de exemplare vindute?
E foarte misto intrebarea, dar imi vine greu sa raspund. E o chestiune pe care cred ca nu a descilcit-o nimeni pina in ziua de azi. Si nu nimeni in Romania, ci nimeni nicaieri. Sint faimoasele jurizari ale editurilor britanice in cautarea mai ales a unor debutanti, unde teoretic sint oameni cu o experienta fabuloasa – si cu toate astea chiar si acolo sint surprize uluitoare, adica ori iau mari plase cu autori pe care mizeaza, ori, dimpotriva, resping oameni care ulterior ajung mari nume. Chiar nu imi dau seama. Probabil ca exista, ca in orice situatie, o cale de mijloc, undeva trebuie sa se uneasca valoarea cartii, calitatea ei literara si, in acelasi timp, accesibilitatea ei la public. O literatura foarte savanta, facuta de amorul artei si doar pentru literati, nu are cum sa viseze sa se vinda in zeci de mii de exemplare. Nu vreau sa spun ca trebuie sa faci o concesie, ci ca, daca scrii intr-un asemenea fel, nu ai cum sa speri ca se va vinde in zeci de mii de exemplare.
Ducem lipsa sau avem din belsug autoritati critice care pot impune pe piata o carte?
Cred ca mai degraba ducem lipsa. Avem un fel de stil monoton si egal. Sigur, sint distinctii, dar pina la urma modalitatea e aceeasi de ani si ani. Nu cred ca revistele strict culturale mai au vreun efect in privinta numarului de exemplare vindute. Ele, ca sa fim sinceri, sint scrise de scriitori pentru scriitori, sint intr-un cerc mai mult decit foarte inchis.
Ca si mare parte din literatura.
Si asta e adevarat. Chiar nu cred ca in zona asta se mai pot face tone si tone de chestii pentru a gasi calea catre public. Din pacate, de multe ori numarul foarte mare de aparitii al unor edituri cred ca paraziteaza, blocheaza pur si simplu serviciul de promovare. Imi imaginez ca atunci cind ai sute de carti pe an de promovat, la un moment dat nu mai poti sa fii inventiv pentru fiecare titlu, te blochezi, devii vrind-nevrind usor repetitiv, usor stereotip. Cred ca aici intr-adevar se mai pot face multe.
Bruma aceasta de cititori de literatura contemporana o vezi in crestere sau continua sa formeze un grup ciudat, undeva pe Marte, rupt de realitatile romanesti?
Pot sa raspund strict pe intuitie, pentru ca realmente nu cunosc. Nici nu am acces, nici nu ma preocupa studiile de genul acesta, nici nu ma intilnesc cu foarte multi autori ca sa discut despre asta. Dar pe intuitie, eu cred ca e in crestere. Senzatia mea e ca se citeste destul de mult, oricum, mult mai mult decit se jeleste ca s-ar citi in Romania.
Crezi ca literatura romana are sanse in urmatorii zece ani sa devina o moda? Si daca da, avem deja cartile cu care sa impunem chiar si un val de exotism?
Nu cred ca putem vorbi la nivelul acesta de masa, populatii nesfirsite care sa se innebuneasca dupa literatura romana. Si nici nu cred ca este cazul cu o literatura, ci eventual cu unii autori. In acelasi timp, un lucru de care eu sint convins ca se petrece este ca literatura romana, prin tot mai multi autori, incepe sa existe, este pe piata cartilor. Asta deja este un lucru mare. Nu trebuie sa speram la succese cu totul si cu totul uluitoare, ci trebuie sa nu mai avem jena aceea nesfirsita ca, atunci cind intram in librarii occidentale, pur si simplu nu exista autori romani. Simplul fapt de a fi acolo cred ca este nemaipomenit. In fond, daca placerea cititului – care in tari ca Germania, Austria, Elvetia, Franta exista categoric – e satisfacuta de cartile acestea, viitorul este roz.
Intr-o dezbatere de anul trecut, de la Tescani, organizata de Florin Lazarescu, Bogdan Ghiu, impreuna cu Pro Helvetia, s-a nascut ideea ca ceea ce am avea noi mai bun de exportat chiar si in literatura ar fi o carte despre revolutia romana, care nu a aparut inca.
Conteaza cu siguranta si tema unei carti. Insa o asemenea idee presupune din start faptul ca toti oamenii care scriu, scriu la fel de bine sau de rau. E vorba de un fel de egalizare a valorilor, iar problema noastra reala ar fi ca nu stim sa ne alegem subiectele. Ceea ce nu cred, mi se pare o gogomanie. Eu cred ca o carte este facuta in aceeasi masura de tema si de felul in care e scrisa, iar un cititor adevarat gusta si scriitura, si atmosfera, nu e innebunit doar de tema. Pentru asta sint, slava Domnului, documentare si numeroase alte moduri de a afla mai multe despre un subiect. Iar literatura tocmai asta isi propune: sa nu fie un documentar si atit.
Cum ai ajuns sa te cunosti cu Atilla Bartis si Gyorgy Dragoman si ce simti ca va leaga in mod fundamental?
Cu Atilla Bartis m-am cunoscut in mai 2006, la Berlin, si pot sa spun, chiar fara nici un risc de a minca bors, ca dupa o zi il consideram unul dintre vechii mei prieteni. De ce? E greu de spus. Sint lucruri care se simt, ca in indragostire, nu iti trebuie o logica in marile imprieteniri. Pe Gyorgy Dragoman l-am cunoscut anul trecut in iunie, cu o zi inainte de a veni in Iasi. Nu trebuie sa faci ceva anume, ci pur si simplu constati cu mare incintare ca vorbesti aceeasi limba, si ma refer pe de o parte la fericitul caz ca putem vorbi limba romana, iar pe de alta parte, avem aceleasi mentalitati, aceleasi idei, aceleasi obsesii. De exemplu, una dintre marile obsesii ale lui Gyorgy Dragoman este ca in Ungaria arhivele Serviciilor Secrete comuniste nu sint de fapt accesibile. Cred ca este o problema destul de comuna si de asemanatoare. Nu doar ca e comuna tarilor, insa suferinta individului Gyorgy Dragoman pentru ca aceasta problema nu e rezolvata e si suferinta mea in Romania, fiindca si eu sint un obsedat al acestei probleme. Cred ca asa se nasc prieteniile.
Ai fost rugat la un moment dat sa numesti citiva autori romani pe care i-ai recomanda la orice ora si i-ai numit pe Petre Barbu si Lucian Dan Teodorovici. S-au mai adaugat si altii?
Sigur ca da. Atunci nu citisem, de exemplu, Trimisul nostru special, cartea lui Florin Lazarescu, pe Dan Lungu nu stiu in ce masura mai este cazul sa il recomand eu, mi-a placut cartea Anei Maria Sandu, Fata din casa vagon, si asta daca ma refer la oamenii de virsta mea. Obsesia mea numarul unu, pe care pina am sa mor nu am sa mi-o scot din cap, este Stefan Agopian. Mi se pare cel mai flagrant caz de absurditate culturala. Este inadmisibil ca unul dintre cei mai mari scriitori din lume din momentul acesta sa nu fie cunoscut decit in Romania.
Cel mult ca publicist.
In Romania nu doar atit. Sint oameni care il adora. Ce-i drept, e un tip de public foarte rafinat, si nu pentru ca as vrea eu sa ma includ printre ei, dar din pacate acestia sint, pentru ca el nu este genul care da din coate sa iasa in fata ca nume. El moare scriind, ceea ce se vede in cartile lui. Daca stii sa citesti o carte, la Stefan Agopian poti sa vezi ca si ultimul pic de energie l-a dat scriind acea carte. Sint convins insa ca orice lucru are ceasul lui si ca va veni si acesta.
„Eu sint acelasi, la fel de ochelarist, la fel de chel, nu scriu nici mai bine, nici mai rau”
Am sa te confrunt in final cu trei lucruri care circula pe Internet despre tine. Incep cu site-ul www.blanca.ro: „Filip Florian, primul scriitor roman care are sansa sa se imbogateasca din drepturile de autor”. Te-ai imbogatit?
Pot sa spun ca, din fericire, de circa doi ani si jumatate traiesc strict din asta, ceea ce este categoric un lucru minunat. Faptul ca nu am serviciu si ca pot sa fiu liber este fabulos de-a dreptul.
Nu te obsedeaza ideea ca nu ai carte de munca?
Pe mine ma obsedeaza sa nu am carte de munca. Sint extrem de fericit pentru ca supravietuiesc asa. Pe de alta parte, am datorii, din fericire nu imense, dar e foarte greu sa traiesti. Practic, impreuna cu sotia si cu baietelul meu, fac luna de luna o echilibristica sa platim facturile. Insa ii multumesc lui Dumnezeu ca pot trai asa, fara slujba, dar a se spune ca m-am imbogatit e de-a dreptul ridicol.
Pe un alt site: carti de Noica, Filip Florian si Mircea Cartarescu vor fi publicate in strainatate in 2008. Ai ajuns printre clasici, unii in viata, ce-i drept.
E un pic caraghios si, sincer, ma mihneste pentru ca lucrul acesta pe mine nu ma atinge nici in bine, nici in rau. Eu imi stiu masura, stiu ca de multe ori apar niste insiruiri de nume in care poti fi pus anapoda. Eu sint intr-o stare de echilibru cu mine , dar ma mihneste faptul ca asemenea chestiuni ii ating uneori pe oameni mai mult sau mai putin apropiati de mine, care cumva isi schimba pozitia fata de mine, si asta mi se pare anormal. Eu sint acelasi, la fel de ochelarist, la fel de chel, nu scriu nici mai bine, nici mai rau, fumez la fel de mult, nimic din mine nu s-a schimbat, insa ma doare cind oamenii isi schimba atitudinea ca si cum as fi cu ceva mai breaz daca sint intr-o asemenea companie care, fireste, te flateaza.
O admiratoare infocata a ta, o jurnalista, te numeste pe blogul ei: „Filip Florian, singurul si adevaratul scriitor aparut in ultimii zece ani”.
Banuiesc ca multi alti scriitori au asemenea admiratoare si admiratori care pe blogurile lor scriu asemenea chestii. Sigur ca nu ai cum sa nu te bucuri. Este una dintre micile rasplati ale muncii aceleia cumplite care e scrisul, o combinatie foarte bizara de bucurie, truda si chin inimaginabile, iar lucrurile acestea sint ca o bomboana gustoasa, sa zicem.