M-am întrebat, nu mai știu din ce motiv, ce momente de tăcere îmi amintesc. Am fost surprins de cel care mi-a venit în minte imediat, fără nici un efort, un moment legat de o profesoară foarte severă, dar după care noi, copiii din clasa a șasea, eram înnebuniți. Nu știu exact cum vine asta, dar am observat că ne gândim la unii profesori severi pe care i-am avut cu tot mai multă bunăvoință pe măsură ce trece vremea.
Evident că nu e vorba de severitatea care nu exprimă altceva decât ură de sine și de viață, voință de putere sau frustrare. Mă gândesc, din contră, la acea severitate a unor profesori care rămân iubiți în continuare în mod misterios, poate pentru că se simte că ea vine din faptul că luând astfel în serios acea oră de clasă, ei iau de fapt în serios destinele acelor copii. Și făcând asta, ei anulează nesfârșita plictiseală a școlii, senzația aia care ne-a rupt tuturor spatele măcar o dată: că la școală nu e vorba de noi, că școala nu e făcută pentru noi, ci pentru adulți, o formă stranie și inutilă de opresiune.
Mi-am amintit deci tăcerea din clasă când profesoara noastră a început să plângă. Stătea la catedră, s-a oprit în mijlocul propoziției, a rămas așa și abia după ceva timp a început să plângă, aproape fără zgomot, o vedeam doar acolo, cu fața ei nobilă și sobră pe care o cunoșteam atât de bine, transformată deodată de durere într-o cârpă. Ceva de neimaginat. Noi, 35 de copii, am înghețat. Un minut întreg am fost parte dintr-o tăcere mai puternică decât oricare alta pe care mi-o amintesc. Bineînțeles, știam că îi murise soțul, era în doliu, se reîntorsese la ore foarte de curând, poate atunci era chiar prima sau a doua ei oră cu noi. Dar asta nu cred că ne-a făcut să fim mai puțin surprinși, pentru că noi eram obișnuiți ca adulții să aibă mereu ceva oficial în comportament indiferent de împrejurări, iar profesorii cu atât mai mult, căci profesorii nu au voie să aibă viață personală. Poate că unii din noi ne-am întrebat de ce s-o fi întors deja la școală, dacă suferea încă atât de mult. Aveam să aflăm doar mult mai târziu că, departe de a-ți dori să-ți iei liber, ca nu cumva să fii deranjat din gândurile tale negre de tot felul de obligații lumești, nu dorești de fapt altceva în asemenea situații decât să te întorci la muncă.
Profesorii de orice fel, de la educatoarele de la grădiniță la profesorii universitari, trebuie să dea micul spectacol al orei lor, orice ar fi în capul sau în sufletul lor. Era ceva la care nu mă gândisem până atunci. Sigur, pentru nimeni nu e ușor să se ducă la birou atunci când nu prea se simte bine. Nu mi-am dat însă seama aproape niciodată în școală cât de greu e să ai mereu, ca profesor, un public. Nici n-aveam cum să-mi dau seama, pentru că eram prea ocupat să-mi fie greu ca elev. Îmi amintesc însă tăcerea de atunci ca unul din puținele momente în care am priceput asta. Era în plus și o tăcere mai mare decât mine, o tăcere colectivă, multiplicată de prezența fiecăruia dintre noi, infinit mai mare decât cea dintr-o peșteră, unde nici nu te aștepți la vreun zgomot. Am văzut, ca orice om, scene asemănătoare la teatru. Într-o scenă din Livada de vișini, o actriță celebră avea un lung moment de tăcere și lacrimi înainte de a rupe o scrisoare. Tăcerea asta a fost apoi stricată de aplauzele sălii.
Plânsul pornește uneori din cauza unor lucruri mari, alteori din cauza unora mici. Poate că ultimul pai, care a făcut-o pe minunata mea profesoară să plângă, a fost senzația că e mai singură ca oriunde, cu toți acei copii, străini la urma urmei, care o înconjurau, și care nu aveau cum să știe absolut nimic despre ce era în sufletul ei. E posibil. Dar dacă și noi trebuie să fi avut o vină atunci, atunci prefer să sper că n-a mai reușit să fie tare tocmai pentru că, uitându-se la fețele noastre, a știut că e înconjurată de afecțiune. Și abia asta te frânge.
FOTO: Vasili Kandinski, Empor (În înalturi)