„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Călătorie în iad și în rai și-n oraș, de Dan Perșa, care va apărea în curând în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Multe zile Iana n-a mai trecut pe la bădia și, când au vorbit la telefon, i-a spus că, urmărită, nu mai îndrăznește să vină la el și din pricina asta a intrat în post de patruzeci de zile, ca să-i fie mai ușor și ca să-l uite. Bădia o văzu în mintea sa ca pe o călugăriță cu priviri sfioase îndreptate în jos și chipul ascuns în marame. Se simți mândru de ea și îi spuse că îi respectă postul. Dar n-a înțeles prea bine bădia ce înseamnă că ea vrea să-l uite, n-aveau cum să nu-și amintească unul de celălalt și îi scria când și când, rar, ca să n-o tulbure, și aștepta ca ea să încheie lungile zile de ajunare, ca să se întâlnească iarăși. Așa că bădia stătea în garsoniera lui ca orice om singuratic, își mai făcea o mămăligă cu brânză și smântână, o salată de roșii cu castraveți și ardei kapia, mai dădea cu aspiratorul și spăla parchetul… de, treburi casnice, ca să mai treacă timpul. Când a socotit el că s-au scurs ca nisipul dintr-o mare clepsidră cele patruzeci de zile de post, i-a scris Ianei și-a întrebat-o când trece pe la el.
— Dar nu mai trec pe la tine, i-a spus Iana, îmi este așa greu, iar dacă te văd, voi fi nevoită să o iau de la capăt, să postesc, să te uit.
— M-ai uitat? întrebă bădia Petrache.
— Nu, nu te-am uitat! Și n-o să pot rezista fără să vin la tine. Ai văzut femeie îndrăgostită să renunțe la iubitul ei?
La fel credea și bădia Petrache, că nici el nu poate rezista fără s-o vadă. Reușise să se abțină peste patruzeci de zile cu gândul că apoi vor fi iar liberi să se întâlnească și cât de dulce va fi îmbrățișarea lor.
Au mai trecut câteva zile și, într-o vineri, chiar în Vinerea Neagră, Poștașul a plecat în zori la un client în alt oraș.
— O să ne vedem astăzi, i-a spus Iana bădiei la telefon.
Bădia sări în sus de bucurie și, ca să-i fie așteptarea mai ușoară în acea a doua jumătate de Prier, lună despre care spune poetul: „Aprilie este cea mai crudă lună din an; ea face să răsară liliacul din pământul mort, amestecând amintirea cu dorința, stârnind rădăcinile amorțite cu ploi de primăvară“, a scos aspiratorul, a dat cu el prin casă, dar s-a luat curentul. Și-a verificat siguranțele, apoi a ieșit în scara blocului să vadă tabloul general și a întâlnit un vecin, care i-a spus că e pană în cartier, nimic nu merge bine în țara asta (a spus „asta“, de parcă nu ar fi fost țara lui) și va dura o vreme până să dreagă stricăciunea. Iată, își spuse Petrache, se mai întâmplă și deretică prin casă, lăsând un bec deschis, ca să vadă când va veni curentul. Lumina mai venea și iar se stingea, cine știe ce pană să fi fost. Dar până la urmă au reparat, Petrache și-a terminat treburile și, pe la șapte seara, Iana se ivi în ușa lui și spuse, așa cum spunea ea, stând dreaptă în ușă:
— Bună ziua!
Afară mai era lumină. Petrache îi luă mâinile și o trase înăuntru și o îmbrățișă în hol. S-au băgat în pat și-au stat îmbrățișați, strânși unul în altul… și cu pieptul lipit în locul acela aflat la vreo două lățimi de deget mai jos de baza gâtului, unde Iana spunea că se află sufletul omului. Stăteau lipiți suflet la suflet. Bădia Petrache a vrut de câteva ori s-o iubească, dar Iana spunea nu și nu și iarăși nu. Era Vinerea Mare, Vinerea Patimilor… când a murit și-a fost îngropat Mântuitorul… și ea ținea post negru. Au vorbit, au povestit și lui Petrache îi păru că abia trecuse o oră de când a venit Iana la el.
— A trecut mai mult, i-a spus Iana, uită-te la ceas.
Bădia Petrache s-a dat jos din pat, a luat ceasul de pe servantă și a vrut să aprindă veioza, dar nu era curent.
— Iar e pană de curent în cartier, spuse el și se uită la oră pe telefon, era zece noaptea deja. Iana coborî și ea din pat, iar Petrache aprinse o lumânare și o puse pe masă și mai aprinse una ca s-o ducă Iana în baie să-și aranjeze părul. S-au îmbrăcat și Iana i-a spus bădiei că nu vrea s-o conducă, dar bădia voia să meargă cu ea măcar până jos, că era întuneric pe scară. Când au ieșit, becul de pe scară s-a aprins.
— Cobor să văd siguranța generală, i-a spus Ianei și au coborât un etaj, unde se afla panoul, dar acolo era întuneric, becul fusese deșurubat și în întuneric se afla un bărbat.
— Cred că știi cine sunt, i-a spus bărbatul bădiei Petrache.
Petrache l-a măsurat din ochi, cum se făcea la țară când aveai la horă un rival. Bărbatul era mult mai mic decât el, că doar Petrache era un lungan cât Clint Eastwood.
Dar omul acela putea ține în mâini un cuțit sau o șurubelniță dată la polizor, cum îi spusese Onuț că se face la oraș.
— Nu, nu știu, a spus el, deși știa.
Iana se oprise în loc, cu poșeta atârnată de umăr și mâinile căzute pe lângă corp.
— Sunt soțul ei, a spus bărbatul. Nu sunt violent.
Apoi au plecat amândoi, iar Petrache a privit în urma lor cum coboară scara. Nu putea să spună nimic, pentru că omul acela era soțul ei și au plecat împreună ca doi soți.
Petrache nu avea nici un gând. A aprins lanterna telefonului și a deschis ușa panoului electric și a văzut că siguranța lipsea. S-a dus și-a adus o siguranță nouă și-a înșurubat-o.
AUTORUL
Dan Perșa este romancier, eseist, publicist. Licențiat al Facultății de Geologie și Geografie, secția Geofizică. În prezent este redactor la revista „Ateneu“ din Bacău și redactor onorific la revista „Hyperion“ din Botoșani. A publicat romanele Vestitorul (1997 – debut editorial), Șah orb… (1999), Război ascuns (2005), Cu ou și cu oțet (2007), Cărțile vieții (2009), Arca (2012), Înapoi pe Solaris (2017), Dincolo (2018), Bestiarro (2021) și volumul de versuri Epopeea celestă (1998). Colaborează la mai multe reviste culturale din țară și din străinătate. Cărțile sale au obținut numeroase premii naționale. Prezent în volume de critică literară, antologii, dicționare. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1997.
CARTEA
Baciul Petrache este un om simplu de la țară, muncitor și iubitor de natură, dar când vorbește pare un mare erudit și îl macină întrebări existențiale care i-au preocupat de-a lungul timpului pe mai toți marii filosofi. Știe că e un suflet bătrân și că are o menire, astfel că într-o zi se hotărăște să-și lase oile și casa de la țară și pleacă la oraș. Acolo o cunoaște pe Iana și intră într-un triunghi conjugal în care nu e sigur cine e victima și cine călăul. De aici pornește într-o odisee care îl aruncă în iad, îl aduce înapoi în oraș și îl poartă până în rai, totul în numele singurului lucru care contează cu adevărat pentru el – iubirea.
În Călătorie în iad și în rai și-n oraș binele și răul sunt uneori greu de distins și nu toate tărâmurile sunt ceea ce par, iar belșugul material nu înseamnă nimic fără împlinirea spirituală. Un roman care ne arată că iubirea pură are puterea de a transcende spațiul și timpul, fără limite, și chiar de a scoate sufletele osândite din infern ori pe cele cuprinse de lumină din paradis.