Bănuiesc că nu s-a scris nici un doctorat pe tema „patul în artele vizuale“ și poate nici măcar vreun articol academic. Și nici eu nu voi pune piatra de temelie a acestui pat. (Sau buturuga de măslin, dacă ne gândim la cea pe care Ulise, strămoșul arhitecților moderni care încorporează viață vegetală în spațiul construit, o folosise drept unul din picioarele patului său nupțial). În orice caz, nu pot rezista exercițiului de a-mi aminti la întâmplare câteva asemenea paturi celebre.
Primul sosește patul din Le Grand Amour, filmul din 1969 al lui Pierre Étaix. Îndrăgostitul (jucat chiar de regizor) adoarme și visează că gonește pe drumuri franțuzești în patul său. Ici-colo vede un pat mai neîndemânatic care s-a izbit frontal de un copac, în altă parte un șofer meșterește sub un pat în pană și, după un moment scurt de ezitare, se șterge de unsoare chiar de cearșafuri. Alt pat remorchează o canapea încărcată cu fân și pământ. Destinul eroului nostru este însă mult mai puțin prozaic, căci iată că femeia pe care o iubește face autostopul, iar el îi deschide portiera ridicând colțul plăpumioarei. Nimic libidinos în acest vis erotic, căci cei doi doar stau îmbrățișați, zâmbind, până ajung la un mare ambuteiaj creat de alți visători – amenințarea supremă împotriva dorului de ducă.
Originea episodului este probabil de căutat într-o scenă foarte scurtă din filmul mut al lui Buster Keaton, Steamboat Bill, Jr. (1928). Acolo Keaton își găsește și el un refugiu implauzibil într-un pat metalic, pe care o tornadă îl împinge din spital într-un grajd. Încă mai înainte, un pat rabatabil furniza combustibilul comic într-o secvență din filmul lui Chaplin, One A.M. (Unu noaptea, 1916). Chaplin, care se întoarce beat acasă, are o lungă interacțiune cu patul său, în care e tot timpul perdant. Asta nu îl împiedică să scrumeze din când în când tacticos în joben, în timp ce încearcă în fel și chip să dea jos patul de pe perete pentru a-l folosi la dormit.
Un pic mai vechi – dar deja din altă lume – sunt cele trei picturi, foarte cunoscute, ale lui van Gogh (1888-89) reprezentând dormitorul lui din Arles. Camera e spartană, dar fiecare lucrușor are culoarea lui, ca o pană de pasăre. Paradigma comică e evident absentă, dar, tocmai din cauza acestor culori, nu suntem nici pe terenul seriozității și academismului. Piesa de rezistență a bietei încăperi este chiar patul lui simplu, de lemn, cu tăblia „de culoarea untului proaspăt“, cum o descrie chiar pictorul într-o scrisoare. Patul e și beneficiarul principal al perspectivei voit exagerate, datorită căreia capătul lui îndepărtat e mult mai mic decât cel apropiat. Poate că o asemenea perspectivă are la origine și faptul că încăperea însăși nu avea o formă perfect dreptunghiulară; în orice caz, ea face toate mobilele și mai ales patul să pară gata de treabă.
Dacă tot coborâm în timp, apoi să coborâm mai serios. Sunt nenumărate paturi interesante în antichitate, dar, pentru că mi-am promis că respect regula primei amintiri, o să pomenesc doar paturile care apar în scenele din arta paleocreștină care înfățișează miracolul paraliticului, căruia Isus îi spune „ia patul tău și umblă“. Aici „pat“ li s-a părut unora un concept cam îndrăzneț și de altfel unii traducători au ales alți termeni – adică poate nu era chiar un pat, ci doar vreo rogojină pe care se întindea paraliticul. În artă însă, omul nostru vindecat ne este arătat ducând invariabil în spate cadrul unui pat, ale cărui patru picioare sunt cât se poate de clare, după cum se văd și curelele de piele pe care s-ar fi așezat salteaua. Poate cea mai veche reprezentare a temei este o frescă de la Dura Europos (pe la 200 p. Chr.). Ea e, cred, singura care ni-l arată pe omul nostru de două ori, întâi zăcând bolnav pe un pat, pe un fel de cuvertură cu franjuri, apoi, lecuit, luând-și în cârcă patul. Tema mai apare în antichitatea târzie și în materiale mai neobișnuite (de ex. pe o cupă de sticlă), dar și pe un mozaic din Ravenna (în care patul e coborât cu chingi de pe un acoperiș, cam ca în Marcu 2:4) și, mai ales, pe un relief sculptat în fildeș, azi la Luvru (sec. V). Acolo, patul are o tăblie la unul din capete și omul vindecat ridică, realist, patul tocmai de la acel capăt mai greu. E interesant că nici unul dintre artiștii anonimi nu se ferește să redea scena în toată stângăcia ei, căci nimeni, niciodată, nu va fi grațios cu un pat în spate. Se vede că cel vindecat face un efort atât titanic, cât și puțin ridicol, și nici nu se putea altfel fără să-l transformi într-un supererou și astfel să discreditezi miracolul.