Citesc pe internet despre o manifestație pragheză împotriva războiului din Ucraina, unde s-a strigat „Libertate pentru Rusia, pace pentru Ucraina“. Protestul a fost organizat de un artist originar din Rusia, iar la ea au participat câteva mii de oameni, majoritatea ruși.
Mai citesc și despre gesturile de protest ale unor artiști, jurnaliști sau sportivi ruși împotriva aceluiași război absurd și nimicitor din Ucraina și a regimului autocratic instituit de Putin în „țara Marelui Urs“, cum le place unora să spună, fără a conștientiza reverberațiile orwelliene inevitabile ale sintagmei. Unii o fac din afara țării, ceea ce e în regulă – pentru ei. Alții o fac din interiorul Rusiei și, conform vechii tradiții statale rusești, sunt arestați imediat. De cei mai cunoscuți aflăm câte ceva o vreme, apoi uităm. Cei necunoscuți rămân necunoscuți și tot așa rămâne și soarta lor. Mai trăiesc? Sunt îngropați în temnițele statului? Și chiar ne pasă?
Din informațiile ce apar în presă, reiese că opozanții regimului lui Putin sau cei care văd în războiul din Ucraina altceva decât o operațiune specială legitimă împotriva unor naziști sau naționaliști de-ai lui Bandera sunt aproape nesemnificativi. Ruși din Rusia ajung chiar să rupă legăturile cu rudele și prietenii din străinătate dacă aceștia le critică țarul, țara și războiul-operațiune. Poporul, cum ar veni, e de partea lui Putin, agentul binelui și dreptății – în consecință, e demn de tot disprețul nostru democratic.
Eu nu m-aș repezi să-i condamn pe rușii de rând, pe cetățenii obișnuiți ai acelei țări ciudate. De judecat îi judec, dar nu pot să-i condamn. Sau nu așa, în bloc. Populația acelei țări a fost îndobitocită programatic vreme de mai bine de o sută de ani, mai întâi de propaganda bolșevică și comunistă, apoi de cea revanșardă, putinistă. Judecata rațională, spiritul democratic, aspirația spre libertate, conștiința individuală în esența sa au fost obiectele unei oprimări, a unei mankurtizări greu de imaginat de cineva din Occidentul contemporan. E greu să judeci rusul de rând atunci când n-ai trăit în pielea lui, după – de-acum – patru generații de indivizi supuși unor torturi fizice sau morale de nemăsurat, după patru generații de indivizi mai mult sau mai puțin spălați pe creier, după patru generații chinuite în fel și chip. Ca să supraviețuiască umilinței și dezumanizării, ei au avut nevoie de un mit compensatoriu, iar cel al Rusiei Mari, cu toate clișeele aferente, mitul Marelui Urs, mândru, puternic și detestat de puterile meschine ale planetei, le-a picat ca o mană cerească. L-au îmbrățișat ca pe o nouă Biblie. Nu toți, desigur, și nu întru totul. Dar cine să știe câți ruși se opun azi guvernării lui Putin și războiului din Ucraina? Câți sunt într-adevăr dispuși, indiferent de ceea ce cred în sinea lor, să dezaprobe fățiș acțiunile dictatorului lor mărunt, dar cu arme nucleare mari – care compensează freudian ceva, nu-i așa?
Îmi mai amintesc ultimul deceniu de comunism din România. În particular, printre rude și apropiați de încredere, mai toți românii bârfeau regimul. Îl bârfeau, nu îl criticau – și în nici un caz nu o făceau fățiș. Cu câteva excepții, care se pot număra pe degete. Ceilalți, multele milioane, tăceau și așteptau, fără să se gândească vreodată că tăcerea înseamnă complicitate, fiindcă nu înseamnă așa ceva. Privit din exterior, regimul comunist din România, care pornise parcă un război surd împotriva propriei populații, nu stârnea decât ici și colo proteste adesea încifrate, „șopârle“, nemulțumiri vag exprimate. Dar mai ales rare. Abia după căderea lui Ceaușescu am descoperit cât de revoltați fuseserăm cu toții, chiar dacă așa, mai pe tăcute, cu fața în pernă, că doar nu eram nebuni să ajungem la închisoare. Și oricum n-am fi putut schimba nimic.
La asta mă gândesc când încerc să-i judec pe rușii care ajung la închisoare doar fiindcă numesc războiul din Ucraina „război“. Sau când merg în piața mare a orașului cu o coală de hârtie pe care nu scrie nimic și sunt arestați pe loc. Cazul Navalnîi e o lecție și un avertisment pentru oricine ar îndrăzni să gândească și să acționeze nepotrivit. Suta de ani de dictatură și/ sau haos se simte.
Iar noi, azi mai curați și mai apretați, luăm tăcerea lor drept complicitate. În bună parte s-ar putea să fie adevărat. Dar e greu să condamni niște oameni puși cu botul în țărână, umiliți de propriii conducători, ce se agață de unicul mit compensatoriu permis, cel care le mai oferă, în chip pervers, o umbră de mândrie colectivă. E greu să fii rus în zilele astea. Presimt că în curând o să fie și mai greu.