Bătrânii cântăreți de blues au în repertoriu câte o piesă ce conține întrebarea (uneori îi dă și titlul) Why I Sing the Blues? Răspunsul diferă, desigur, de la unul la altul, fiecare explicându-și revărsarea de năduf mai mult sau mai puțin atractiv, dar totdeauna justificat.
În cele mai fericite cazuri, piesa respectivă este și un fel de ars poetica, deși nu pare să aibă această nobilă intenție. Și cine ar condamna un bluesman că n-are habar de subtilități estetico-filosofice, când el izbutește să trezească în inima ascultătorului binevenitul catharsis doar cu inflexiunile vocii sale răgușite de atâta fumat, băut sau alte vicii? God, have mercy!
Eu nu sunt cântăreț și n-am pretenția să aduc în sufletul cuiva vreo alinare cu textele rubricii de față. Însă deunăzi m-am pomenit chestionat amical de-un „urmăritor“ metaversist român – că de ce nu am scris și despre muzica rock din Rusia?! (Contextul războiului este evident!)
Amator oarecare, nu împătimit de jazz, omul cunoștea câte ceva despre mișcarea jazzistică sovietică, având și preferințe între interpreții de acolo. Nu auzise de trupele underground, prog-rock sau punk, pomenite cândva de mine și de alți comentatori, care se străduiesc să iasă măcar la suprafața internetului (fiindcă oferă vizibilitate mondială) și să-și păstreze viața în minunata lume nouă croită de Putin după mintea și năravurile găștii sale cățărate pe grumazul răbdătorului popor. I-am explicat câte ceva preopinentului, fără să-l lămuresc prea bine, fiindcă nici eu nu știu suficiente amănunte.
Întrebarea lui mi-a relevat însă un adevăr întrezărit de mult, dar nu îndeajuns de clar, ori poate nu suficient de subliniat ca să fie axiomatic: muzica ultimului secol, de la blues la jazz, rock, funk, heavy-metal, progresiv sau rap este expresia libertății. Nu există rock sau jazz „de partid și de stat“, cum suna o sintagmă detestată până și de un oficial mai spălat la păr. Contestatară prin structură, intenție și exprimare, muzica rock își pierde credibilitatea (și chiar audiența!) atunci când e plătită de stat. Iar asta nu se petrece doar într-un sistem autocratic, precum cel putinist. Se întâmplă și dincolo de Atlantic, la origini. Când rockerii și bluesmenii validați de public cântă la Casa Albă, între celebrități politice și potentați financiari, totul sună atât de plictisitor, că vomitatul e reacția firească de apărare și „apreciere“…
Există o „dictatură“ și în showbiz: a faimei durabile, care îți asigură un trai mai mult decât fericit. Dar nu-i obligatoriu să fii faimos ca să te împlinești. Trudy Lynn este o doamnă (mamă de cinci copii și bunică de mulți nepoți) care n-a gustat din cupa succesului deplin nici la cei 75 de ani pe care îi va rotunji la vară, pe 9 august.
Născută cu numele Lee Audrey Nelms, în Houston, Texas, era aproape firesc să urce pe scenele locale din anii ’60, alături de-un chitarist năbădăios ca Albert Collins, în grupul fetelor de acompaniament. Și-a văzut primul disc abia la 42 de ani, în 1989. N-a rupt gura topurilor. Cel mai bun mi s-a părut Royal Oaks Blues Cafe, din 2013, cu Steve Krase la muzicuță. Cel mai recent, al 19-lea oficial, este Golden Girl (2022, Nola Blue Records). Piesa-titlu are virtuozități auto-referențiale. Nu vă așteptați la cine știe ce seriozitate. Trudy Lynn nu se dezice de sclipiciuri, galanterii, frivolități, fandoseală și uituceli tipice vârstei, totul pe un fond de ten îmbibat în senzualitate și umor, ca-n zilele bune de odinioară.
Dar Trudy are o voce care, ascultată într-o zi sfâșiată, îți picură-n suflet fleacul de sentiment ce sfidează orice nenorocire. Nu contează despre ce cântă, ci cum vibrează. Și asta e tot.