În România, ordinea aparițiilor celor trei cărți scrise de Daniel Mendelsohn arată astfel: întâi a apărut O odisee. Un tată, un fiu și o epopee, după aceea Cei dispăruți. În căutarea a șase dintre cei șase milioane, iar cea mai recentă este Trei inele. O poveste despre exil, narațiune și destin. Trei titluri cu un subiect comun – odisee, dar și Odiseea – scrise de un autor profund îndrăgostit de tot ceea ce înseamnă Grecia Antică. Întâmplarea face ca ordinea lecturii personale să fie alta: întâi am citit Cei dispăruți, a urmat Trei inele și am încheiat seria lecturilor cu O odisee. Deloc întâmplător, cred că ar spune Mendelsohn.
Este un scriitor de care m-am apropiat greu, Cei dispăruți nu se citește deloc ușor – când spun asta nu mă gândesc la cele peste 500 de pagini, cât are volumul, ci la scriitură. Am citit multe cărți despre Holocaust, memorii sau cărți de istorie, romane sau povestiri. Nu pot să spun că deschid la întâmplare o nouă carte cu acest subiect, niciodată n-am citit cărțile cu și despre victimele și supraviețuitorii ororilor nazismului ca fiind literatură și atât. Dar ceea ce face Daniel Mendelsohn în Cei dispăruți este pe cât de diferit, pe atât de ziditor. Efortul uriaș de recuperare a unei istorii ce inițial s-a vrut a fi personală – istoria a șase persoane (care fac parte din familia autorului) dispărute în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, victime ale Holocaustului – s-a transformat într-un efort de înțelegere a istoriei unei suite de evenimente extrem de violente.
Orice viață este prețioasă
Formația inițială, cea de istoric, nu l-a mai ajutat de la un punct încolo, mai bine spus nu i-a fost suficientă. Mendelsohn și-a dat viața peste cap și a epuizat multe căi de cercetare ca să poată scoate la iveală istoriile celor șase. Insignifiantă cifră, șase, dacă o raportăm la cele șase milioane, victime ale Holocaustului. În realitate, viețile celor șase nu pot fi uitate sau ignorate, ele intră în alcătuirea unei istorii mai mari, cea a familiei lui Shmiel Jäger. O familie de evrei din Bolechów cu un destin fracturat definitiv de naziști. Cei 6.000 de evrei din micul orășel ucrainean devin ținta exterminării în numele unei idei aberante.
Așa cum spune și Mendelsohn, cifra poate părea insignifiantă în raport cu cele șase milioane – evrei victime ale Holocaustului. Dacă ne mai gândim și la cele șase milioane de victime ale stalinismului, atunci da, cifra evreilor din micul orășel ucrainean poate părea cu adevărat mică.
Numai că nu așa se pune problema și nu așa trebuie să gândească un om normal. Orice viață este prețioasă (este un truism ceea ce afirm aici), dar dincolo de evidențe stă ascunsă înțelegerea propriului destin, a propriei vieți. N-ai cum să-ți trăiești propria viață fără să-ți cunoști trecutul, unul care nu este comun cu al membrilor familiei din care faci parte.
Nu se teme să se expună pe el însuși
Mendelsohn străbate patru continente, consumă o mulțime de resurse, se îmbolnăvește și trece de la agonie la extaz de-a lungul lungii sale călătorii. Efortul lui poate părea risipă de energie pentru mulți, pentru alții poate e semn al unei obsesii scăpată total de sub controlul conștientului. În fapt, demersurile lui devin revelatorii atunci când cititorul înțelege cât de fină e granița dintre bine și rău, cât de repede se trece dintr-o tabără în cealaltă și, nu în ultimul rând, cât de ușor ne pierdem sufletele.
Când citeam Cei dispăruți am avut parte de, aș îndrăzni să spun, mici șocuri, semn că lectura a fost nu doar surprinzătoare, ci și revelatoare. Îmbinarea efortului de cercetare conștient, datorat unei formații de istoric, excelent cunoscător al Antichității grecești și romane, cu efortul personal de a înțelege oroarea a provocat aceste mici revelații care dau nota de unicitate a scriiturii.
Mendelsohn nu se teme să se expună pe el însuși, așa cum este, cu slăbiciuni, frici și tabieturi, se introduce pe sine ca subiect în propria lui cercetare. Așa se justifică și povestirea episoadelor de atacuri de panică sau de claustrofobie de care suferă.
Racursiul în istoria celor șase, parcurgerea traseelor vieților celor șase – fizic, nu doar temporal – vine la pachet cu o imersiune în propriul eu, astfel încât ajunge să găsească explicații pentru multe dintre slăbiciunile personale. Nu sunt deloc întâmplătoare referințele la Jung, arhetip, umbră și toate celelalte care țin de psihanaliză, pentru că efortul de recuperare al poveștii celor șase dispăruți seamănă cu o analiză de tip psihanalitic (mă feresc să spun terapie, pentru că ar fi prea puțin).
Un istoric cu vocație de scriitor
Pe de altă parte, această raportare continuă la propriul eu face dificilă încadrarea cărților lui Daniel Mendelsohn într-o anumită categorie. Dacă despre Cei dispăruți putem să afirmăm că este o carte de memorii, în cazul celorlalte două lucrurile se complică.
Recuperarea trecutului capătă cu adevărat sens în momentul în care Mendelsohn realizează că cele câteva revelații de care a avut parte de-a lungul cercetării trimit la preocuparea lui principală, Odiseea lui Homer. Autorul, de altfel, predă la facultate un curs despre Odiseea, curs care îl va apropia și mai mult de propria familie.
Trei inele și O odisee, celelalte două cărți apărute tot la Editura Polirom, au foarte multe în comun, mai puțin traducătorul. Petru Iamandi a tradus Trei inele (dar și Cei dispăruți), iar Bogdan-Alexandru Stănescu a tradus O odisee.
M-am îndrăgostit definitiv de stilul lui Mendelsohn, de felul lui de a vedea lumea și de a codifica semnele întâmplărilor prezentului. Un istoric cu vocație de scriitor, dar care nu trădează nici una din cele două pasiuni. Cele două cărți nu s-au scris nici ușor, nici la întâmplare. Chiar el recunoaște, trecător, în Trei inele, că forma finală a cărților sale se datorează unui efort continuu de rafinare a scriiturii însăși, iar pentru ca acest lucru să devină posibil a apelat la specialiști, voci cu autoritate în domeniu.
Trecutul are sens, cum are și propriile descoperiri
Pentru un novice, adică pentru cineva care n-a citit niciodată Odiseea sau nici măcar un rând despre opera lui Homer, tehnica digresiunii pentru care a optat Mendelsohn îl poate îndepărta de cele două cărți.
Numai că autorul este și profesor, ceea ce îl ține departe de orice urmă de infatuare: nu pleacă de la premisa că cititorii săi trebuie să fie tobă de latină, greacă veche sau să fi citit deja Odiseea. Nu cade nici în capcana subiectivismului absolut, menținând cititorul în orizontul istoriilor personale. Interesul eseistului nu este să epateze, să demonstreze cât de profund cunoaște Odiseea sau alte cărți, ci să îi ajute pe cititori să îi înțeleagă (ba chiar să-i iubească) pe eroii unui timp străvechi. Să înțeleagă că trecutul are sens, cum are și propriile descoperiri, de care trebuie să ținem seama dacă vrem să evoluăm. Ulise nu este doar arhetipul eroului, nu este doar un personaj, el devine parte din istoria personală a fiecăruia dintre noi, în măsura în care înțelegem și ideea de destin.
Între cele trei inele există punți de legătură
„Tehnica se numește și compoziție inelară. Într-o astfel de compoziție narațiunea pare că se pierde într-o digresiune (punctul de îndepărtare de la narațiunea principală fiind marcat printr-o anumită formulare sau scenă reluată de-a lungul operei), deși aceasta, aparenta îndepărtare, se dovedește a fi în cele din urmă un cerc, întrucât narațiunea revine exact în punctul din care deviase, revenirea respectivă fiind marcată de repetarea formulării sau scenei ce indică începutul digresiunii. Compozițiile inelare pot conține o singură digresiune de sine stătătoare sau o serie mai elaborată de narațiuni întrepătrunse, una într-alta, cum sunt matrioșcile sau cutiile chinezești.“ (Trei inele, pag 25).
Coperta volumului Trei inele are o imagine sugestivă: un labirint(h) alcătuit din trei cercuri concentrice, cu deschideri pe cercul exterior care indică intenția scriitorului de a așeza povestea cărții într-un demers mai amplu. Pe de altă parte, între cele trei inele există punți de legătură, semn că cele trei personaje (și cele trei povești) ale cărții au ceva în comun. Personajele sunt trei scriitori foarte diferiți, dar care au în comun tehnica digresiunii.
Nici obsesia pentru Odiseea nu este de ignorat, dar aici cuvântul odisee capătă și o rezonanță aparte: fiecare dintre cei trei are o poveste de viață unică, o adevărată odisee demnă de urmărit.
Erich Auerbach, François Fénelon şi W.G. Sebald sunt cei trei scriitori cărora Mendelsohn le dedică câte un capitol din Trei inele. În fapt, el face ceva mai mult: leagă trecutul de viitor pomenind prezentul prin intermediul poveștilor de viață ale celor trei, stabilind punctele comune atât la nivel de preocupări de studiu, cât la nivel de istorii personale. Toți trei au ceva în comun cu Mendelsohn și nu mă refer la pasiunea pentru operele lui Homer. Dacă veți citi cartea (vă asigur că veți fi imuni la zgomotul lumii preț de câteva ceasuri), veți fi surprinși să găsiți fire invizibile care duc povestea mai departe și, surpriză, se împletesc firesc cu firele poveștii de viață a lui Mendelsohn.
O nouă hermeneutică a textului homeric
Reluarea firului epic al Odiseei (departe de orice plictis demersul în sine) pentru a decoda versurile din perspectiva prezentului, iată ceea ce-i leagă pe toți trei.
Și mai este ceva: dimensiunea personală a poveștii scrisă de fiecare în parte. Este exact ce face și Mendelsohn în Trei inele: o hermeneutică profundă, dar nu greoaie, personalizată, dar nu personală, care ne determină să plonjăm într-o lume pe care o credeam pierdută de mult. De asemenea, Daniel Mendelsohn se face vinovat și de o nouă hermeneutică a textului homeric, una suficient de actuală, încât să valorifice cam tot ceea ce se s-a scris despre Odiseea în timp. În fond, în centrul labirintului stă Cunoașterea, care, iată, are parte de Templul ei, labirintul fiind nu doar protector, cât tampon între superficial și profunzime, novici și specialiști. Eroul lui Homer, Ulise, ajunge să se ascundă în profilul fiecărui scriitor în parte, aspect sesizat de Mendelsohn încă din timpul căutărilor celor șase dispăruți.
„Dar acest pribeag sleit de puteri ar putea fi și altcineva, un om care nu aparține nici istoriei și nici literaturii. Prin anxietatea, indecizia și neajutorarea lui în fața unui zid gol, această figură se conturează ca o tipologie, ca un personaj foarte modern. Ar putea fi, de exemplu, un scriitor care începe să scrie o carte nouă.“ (Trei inele, pag. 34).
Călătoria în lumea lui Homer este una inițiatică, dar nu doar atât
Exilul, narațiunea și destinul contribuie la descompunerea cărții în cele trei părți distincte, dar ele sunt caracteristicile Odiseei, notele ei fundamentale. Despre asta este vorba în Odiseea, despre exil, poveste (narațiune, odisee) și destin. O odisee ce are ca subtitlu „Un tată, un fiu și o epopee“. Iată că odiseea acum este epopee, și încă ce epopee!
Călătoria celor doi în lumea lui Homer este una inițiatică, dar nu doar atât. Cele două mari componente, asupra cărora Mendelsohn insistă în mod egal – cursul cu studenții, la care participă și tatăl acestuia, și excursia în Grecia, pe urmele lui Ulise – se regăsesc în cele două planuri mari ale cărții, cărora li se adaugă și un substrat mai puțin evident pe alocuri, dar esențial.
Este vorba despre faptul că Mendelsohn nu uită că este evreu, nu se dezice de evreitatea sa, prin urmare face des referiri la povestea celor șase dispăruți, amintește când și când de cât de mult l-a consumat povestea destinelor acestora. Dar mai face ceva: transformă această evadare în trecut într-o digresiune în sine, cu scopul evident de a stabili legătura esențială dintre propria poveste, cea despre destinul lui personal, și povestea lui Ulise, ca tipologie.
Un portret al tatălui unic în istoria literaturii
Nu țin minte când am citit ultima oară o poveste atât de tulburătoare cu și despre tați. Modul cum se încăpățânează Daniel, fiul, să se apropie de tatăl său, să-l înțeleagă și să-l ajute în cele mai dificile momente este unul remarcabil, nu doar demn de toată lauda. O relație cu suișuri și coborâșuri, din care nu lipsesc disputele ideatice (de un rafinament pe care aproape că îl credeam pierdut), distanțările mai mult sau mai puțin impuse de circumstanțe de moment, relațiile cu ceilalți membri ai familiei desprinzându-se din aceasta.
Mama și frații se adaugă acestei relații, fac parte din universul unic al celor doi, își găsesc locul în măsura în care Mendelsohn le dă voie să intre în poveste. Maestru desăvârșit al povestirii, acesta menține reflectorul pe tată, figura centrală a întregului volum, cel despre care aflăm o mulțime de detalii, care mai de care mai excentric.
Profesor de matematică, vremelnic membru al unui colectiv de cercetări secrete, cap de familie și soț iubitor, tatăl scriitorului Daniel Mendelsohn se alătură studenților la cursul despre Odiseea, se implică activ la seminarii și își ia în serios rolul de învățăcel. Doarme în fiecare noapte de dinaintea cursului pe patul făcut de el însuși dintr-o ușă mai veche și alege să călătorească cu trenul. El va fi de acord imediat cu ideea excursiei și va trece cu brio peste orice obstacol, mai puțin peste ideea că nu vor putea ajunge în Itaca – sfârșitul drumului – din cauza unei furtuni. Este un portret al tatălui unic în istoria literaturii, pentru care Daniel Mendelsohn s-a pregătit îndelung.
Învață tot timpul de la studenții lui
Sunt convinsă că nu i-a fost deloc ușor să scrie O odisee și mă întreb ce a făcut, concret, după ce a pus punctul pe ultima pagină. După ce a terminat Cei dispăruți n-a putut ieși din casă (la propriu) câteva luni și a avut nevoie de terapie ca să poată reveni la vechile lui obiceiuri, povestește în Trei inele. Dincolo de intenția vădită de a povesti fiilor săi despre cine a fost bunicul lor și despre cât de inteligent și de bun a fost, mai găsim ceva: nevoia lui Mendelsohn de a-și ancora propria poveste, propriul destin. Aflăm cine îi sunt prieteni devotați, despre cum se înțelege cu frații și mama, despre parcursul lui profesional, mentori etc.
Am zăbovit intenționat asupra pasajelor în care-și evocă studenții, cu atât de multă căldură și înțelegere. Model didactic de urmat, Daniel Mendelsohn se ferește să dea lecții, dar învață tot timpul de la studenții lui, deci și de la tatăl lui.
Trei cărți cu subiecte diferite, dar care au în comun multe lucruri: rigoarea cercetării, acuratețea detaliului, imparțialitatea, clarviziunea și obsesia pentru detalii. Demers hermeneutic în fond, fiecare dintre cele trei cărți se transformă în trei călătorii inițiatice. Care toate ajung în același punct; așa cum Ulise ajunge în Itaca după un lung ocol, așa revine acasă Daniel Mendelsohn după fiecare călătorie.
Pentru mine, O odisee rămâne cel mai plin de emoție volum dintre cele trei; Cei dispăruți este cel mai sensibil și cel mai revelator, iar Trei inele este volumul care ne arată profunzimea cercetătorului. Asemenea scriitorului, evit să închid cercul, să pun ultimul punct aici și acum. Ca și Daniel Mendelsohn, cred cu tărie că povestea merge mai departe.