„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul de proză scurtă Bărbatul fără cap, de Lavinica Mitu, care va apărea în curând în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Mâinile mamei au încetat să îl mângâie pe bărbatul ale cărui scrisori eu le-am citit înainte de a ajunge la el, nu este frumos, știu, să citești scrisorile altora și ar fi trebuit să îi spună și mamei cineva asta, așa poate că nu ar fi deschis plicul pe care l-a găsit în paltonul de lână gri cu guler rusesc în care am fi intrat și eu, și ea, și încă o femeie, blondă, cu ochii albaștri, ființă fermecătoare, așa îi spusese tata și ea îl întreba: dragul meu, dragostea mea, mor de îngrijorare, ce ți s-a întâmplat? nu mai știu nimic de tine de o jumătate de an, m-ai uitat așa ușor? sau poate ți-ai găsit pe altcineva, de găsit ne găsise pe noi acasă așteptându-l ca de fiecare dată când pleca în delegații și de atunci mama a ținut în geantă toate cheile de la cutia poștală, verifica zilnic dacă în spatele ușiței de lemn verde, numărul nouăsprezece cu vopsea roșie, se mai ascunde vreo femeie, uneori femeile se fac atât de mici încât încap într-un buzunar, o carte, un portofel, chiar și într-un pantof mărimea patruzeci și doi cu șiret, și părinții mei se jucau de-a v-ați ascunselea, o variantă ciudată, cu altfel de reguli decât cele pe care le învățasem eu. El le ascundea și mama le găsea de fiecare dată: ființe blonde, brunete, șatene, căsătorite, necăsătorite, tinere, mai puțin tinere, slabe, nu tocmai slabe, cu sâni mai mari sau mai mici, întotdeauna cu mâini frumoase și îngrijite pentru că tata se uita prima dată la mâini când întâlnea pe cineva, de cele zece degete se îndrăgostea mai întâi, și de-aia eu îmi tai mereu unghiile scurt, le curăț bine-bine cu săpun și aștept.
De la ora șase dimineața până după-amiaza la ora patru mama se juca cu mâinile în pământ. Când o să mă fac mare vreau și eu să lucrez la laboratorul geo și sigur atunci n-o să mă mai certe pentru că mă murdăresc, pe ea nu o ceartă nimeni și oricum întotdeauna când vine acasă are mâinile curate, mă întreb mereu prin ce magie reușește să își păstreze unghiile perfect rotunjite, carmin pe margini și ojă roșie oglindă, fără urmă de balast cu nisip, prafuri argiloase, argile prăfoase, mixtură asfaltică, sol vegetal, aș fi ascultat la nesfârșit numele straturilor pe care mama le găsea în pungile uriașe de plastic pe care le primea de pe șantier pentru că era atât de frumoasă când punea pe cântar bulgării fărâmițați, lua din cutia de lemn cu interior de catifea niște omuleți metalici fără gură sau ochi, mai mari, mai mici și îi tot schimba între ei pe taler până când echilibrul o făcea să ofteze, cred că așa se bucura ea, oftând, mojare de ceramică, pipete, eprubete, cuptoare uriașe în care usca pământul, punea peste el apă, iar îl usca, ce face mama ta la serviciu? plăcinte din pământ, răspundeam și eram convinsă că nu există ceva mai important pe lumea asta, iar atunci când mergeam la mamaie la țară eram și eu importantă pentru că mama nu era acolo și eu mă transformam într-o cârtiță cu genunchii permanent zdreliți, iar grădina devenea propriul meu laborator în care miroseam pământ, mâncam pământ, respiram pământ.
Cârtițele sunt oarbe, așa mi-a zis mamaie, doar că eu chiar dacă închideam ochii și îi țineam așa strânși tot vedeam. Vedeam mâini, multe mâini, eu undeva sus, deasupra lor, așteptând să cad și ele să mă prindă, să devin mică în căușul lor și să mă facă rotunda frecându-mă acolo, între liniile din palmă, sunt o perișoară și mama mă aruncă în oala cu smalțul sărit și plină de apă clocotită, dar mie îmi place să îmi fie prea cald. Cad și mâinile se închid toate în pumni, nici măcar nu își iau rămas-bun, prindeți-mă! țip, dar degeaba, sunt ocupate să măture, să toace morcovi, să mângâie un tată care a plecat demult, să corecteze teme cu pix roșu, să tricoteze pulovere de lână și să potrivească ceasuri, alarma sună la șase fix și eu mă trezesc din nou sub pat și în gene mi s-au încurcat rotocoale de praf.
O să mă duc în groapă după tata, o auzeam pe mama spunându-i tatei și când a plecat el mi-a spus mie, iar eu mă tot întrebam cum o să aibă ea loc acolo cu tataie, că fiecare om are groapa lui, nu se face una mare în care să încăpem toți, chiar așa, de ce trebuie să o avem fiecare pe a noastră, mamaie a zis că nu vrea să o băgăm în pământ, neapărat cavou cu două locuri ca să se ducă și mama tot acolo, să mai stea amândouă de vorbă ca să nu se plictisească. M-am gândit să mă fac gropar pentru că aș sta toată ziua cu mâinile în pământ, așa ca mama, dar oamenii mi-ar da bani, la laborator nu cred că sunt oameni care să îi dea mamei bani, pentru că mereu se împrumută de la vecini sau de la mamaie, și atunci m-am hotărât ca prima groapă să o fac pentru mine. Am săpat cu mâinile, cu crengi uscate de dud, cu linguri furate de la bucătărie, cu coceni și cu un ciob de sticlă pe care l-am găsit în magazie sub lemne. Aproape două săptămâni, de dimineața până seara, și apoi m-am așezat cu fața în sus, cu genunchii adunați la piept, că nu aveam loc să întind picioarele, mi-am făcut și o cruce din două uluci rămase de la un gard vechi, mi-am scrijelit numele cu un cui ruginit în care m-am și înțepat, dar nu mi-a curs mult sânge, niciodată nu am reușit să mai scriu așa frumos, apoi mi-am dat seama că nu are cine să arunce cu pământ peste mine. M-am întors cu fața în jos și soarele a început să mă muște de ceafă, o râmă mă gâdila pe obraz și am stat așa, în patru labe, până s-a făcut seară și m-a chemat mamaie la masă.
CARTEA
„Bărbatul fără cap este rezultatul unei lupte, atât biografice, cât și literare. Deși volum de debut, în el se regăsesc mulți ani de căutări, de arheologie personală, de genealogie asumată nu fără tensiuni sublimate în cele din urmă literar.
Lavinica Mitu are un simț al imaginii și un simț al sunetului pe care nu le pot califica altfel decât «native» – ele sunt dovedite în tot ceea ce a scris ea în ultimii ani și iată că acum își fac de cap și între copertele unei cărți. Încercarea ei de a reconstitui de la nivelul ochilor unui copil atât o lume dispărută, cât și fantoma unui bărbat la fel de dispărut este realizată cu ajutorul acestor instrumente sensibile și mai puțin cu cel al rațiunii sau al memoriei voluntare. Proza ei e ca un elastic întins la maximum – tensiunea pare să rupă firul firav al atașamentului față de un părinte dispărut, însă rezistența acestuia depășește orice imaginație. Dacă ar fi să trag o concluzie, fie ea cât de banală, aș spune că avem în față o carte despre iubirea implacabilă a unui copil pentru părintele lui, dar și despre răul pe care-l facem, de multe ori fără s-o știm, copiilor noștri. O carte sobră, matură, tăioasă ca o sabie de samurai, dar care își conține în adâncuri o tandrețe și o capacitate de a ierta pe care un scriitor mai puțin talentat le-ar fi exhibat cu orgoliu. Lavinica Mitu este, cred asta fără umbră de îndoială, un câștig pentru literatura română contemporană.“ (Bogdan-Alexandru Stănescu)
AUTOAREA
Lavinica Mitu (n. 1980, Slatina) a absolvit Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București. Cursul de creative writing ținut de Bogdan-Alexandru Stănescu și Cezar Paul-Bădescu la care a participat în 2017 i-a reactivat pasiunea pentru scris. Au urmat cursul coordonat de Florin Iaru și Marius Chivu, Atelierul de croitorie literară sub îndrumarea lui Florin Iaru, trei Ateliere intensive de scriere creativă la Vama Veche completate de șapte serii de Creative Writing Sundays organizate de „Revista de Povestiri“. A publicat proză scurtă în revista „Iocan“ și pe revistadepovestiri.ro. Locuiește în București și toate poveștile pe care le scrie se conturează mai întâi în locul ei preferat, pe BALCON (poate cel mai frumos din oraș), balcoane, s. n. ǀǀ Din fr. balcon, it. balcone ǀǀ 1. Platformă cu balustradă la peretele exterior al unei clădiri, comunicând cu interiorul. 2. Rândul de locuri dintr-o sală de spectacol așezate deasupra parterului. Bărbatul fără cap este cartea sa de debut.