Pe 22 martie 1982, britanicii de la Iron Maiden lansau cel de al treilea lor album, The Number of the Beast, un album care avea să le schimbe viețile și cariera și, în același timp, avea să propulseze definitiv genul heavy metal în mainstreamul culturii populare.
Anul 1982 a fost unul plin în albume esențiale pentru heavy metal, printre care cele ale deja veteranilor Judas Priest (Screaming for Vengeance) sau un disc definitoriu pentru un întreg subgen (Black Metal, al formației Venom), dar și alte apariții, astăzi clasice, ale genului. Pe lângă acestea, mai puțin cunoscut de marele public, un val de trupe tinere începeau să redefinească muzica rock „dură“ și să îi insufle o nouă energie care avea să rezoneze imediat cu tinerii din Generația X – New Wave of British Heavy Metal (NWOBHM), promovat de trupe precum Diamond Head, Angel Witch, Tygers of Pan Tang, Witchfinder General. Dintre acestea, cea mai importantă avea să se dovedească Iron Maiden, care avea să ducă ADN-ul său NWOBHM la un alt nivel.
În 1982, Maiden se remarcase deja ca o formație importantă și de succes, dar ajunsese la un moment de răscruce în carieră, renunțând, în plin succes crescând, la vocalistul Paul Dianno, ale cărui probleme cu abuzurile nu cadrau cu mentalitatea trupei. Înlocuitorul lui, luat de la puțin cunoscuta trupă Samson, avea să se dovedească ceea ce anglo-saxonii numesc un game changer pentru Iron Maiden. Nu numai că Bruce Dickinson avea să aducă o energie nouă trupei, dar el avea să se dovedească un important partener creativ pentru liderul ei, basistul Steve Harris, iar pentru public unul dintre cei mai magnetici performeri heavy metal.
Încă de la lansare, The Number of the Beast a fost un succes planetar pentru Maiden, care a trecut brusc în divizia superioară, ocupând locul 1 în topul albumelor în Anglia și clasându-se în Top 40 în SUA. Piața americană a fost (și rămâne) esențială pentru succesul unui artist, iar dintre trupele tinere britanice din epocă cele care au avut această piață în minte de la început au fost Maiden și colegii de la Def Leppard. Aceștia din urmă erau mai favorizați de stilul lor foarte radio-friendly. Trupa lui Steve Harris, pe de altă parte, era conștientă că metalul său mult mai agresiv avea să fie o problemă și de aceea, pentru ea, al treilea album trebuia să atragă cu adevărat atenția publicului. The Number of the Beast avea să îi îndeplinească acest vis, muzical și vizual, dincolo de orice așteptări.
În 1982, Maiden avea la dispoziție toate ingredientele pentru o reușită majoră: rafinase un stil de metal melodic foarte energic, dar cu tușe de rock progresiv, o identitate vizuală remarcabilă centrată pe cea mai populară mascotă muzicală din istorie (celebrul Eddie), o casă de discuri puternică în spate și un mod de lucru extrem de profesionist, stăpânit cu o mână de fier de către Harris și managerul Rod Smallwood. Cu doza de sânge proaspăt adusă de Dickinson, trupeții aveau să producă un disc de 39 de minute plin de piese astăzi clasice, un material numai bun de promovat pentru un public de heavy metal care, trecând printr-o schimbare de generație, era avid de un sound mult mai provocator decât doreau să ofere radiourile.
Maiden a cucerit piața americană, care prindea din urmă valul heavy metal. A concertat intensiv, cântând în deschiderea unor formații mult mai populare precum Scorpions, Rainbow sau rivalii de la Judas Priest, lăsându-se descoperită de un nou public. În folosul ei a jucat și faptul că a devenit o țintă pentru grupurile fundamentalist creștine din SUA, care, din cauza titlului discului și a coperții pictate de Derek Rigss, au atacat-o public ca satanistă. O publicitate foarte bună, la urma urmei, de care formația a profitat, deși Steve Harris, compozitorul piesei The Number of the Beast, avea să fie mirat. Fiindcă, la urma urmei, melodia, departe de a fi un mesaj satanic à la Ghost, este rezultatul unui coșmar provocat de vizionarea unui film horror (Omen 2) și a aprecierii pentru un poem din secolul al XVIII-lea al scoțianului Robert Burns.
Pact cu diavolul sau nu, The Number of the Beast a îndeplinit cele mai nebunești visuri ale lui Steve Harris. Peste noapte, Iron Maiden s-a pomenit propulsată în stratosfera rockului, trecând în doar câteva luni de la stadiul de formație care umple sălile la cea de formație care umple întregi stadioane. Ce a urmat a fost „elementar“: de-a lungul anilor ’80, Iron Maiden nu a făcut decât să urce și mai sus pe treptele succesului și, după o sincopă în anii ’90, din 2001 încoace formația nu a mai coborât de pe tronul de rege al heavy metalului, devenind o adevărată instituție muzicală și pop-culturală, atât prin uriașul impact asupra a generații de fani și muzicieni, cât și prin faptul că a reușit performanța de a nu-și pierde niciodată publicul, ci doar de a-l spori de-a lungul vremii.