Într-o poveste din cele O mie și una de nopți, un cerșetor intră într-un palat ca să ceară de pomană.
Stăpânul, un bătrân distins din puternica familie a Barmecizilor, îl primește personal, zicând: „Cum se poate ca eu să mă aflu în oraș și o ființă omenească să nu aibă ce mânca?“ (tr. D. Murărașu, 1968). Cuvintele sunt neobișnuite – trădează în orice caz o incomparabilă trufie a bunătății, dacă pot zice așa – și la fel e și continuarea. Gazda „se făcu că lasă să-i curgă pe mâini apă dintr-un ibric nevăzut și-și frecă mâinile, ca și cum ar fi curs aievea“. Cerșetorul face atunci și el întocmai. I se întinde apoi o masă fastuoasă, inexistentă. Bătrânul începe primul să ia din mâncărurile invizibile, mișcându-și fălcile și buzele și îndemnându-l mereu: „Nu te simți stingherit și mănâncă pe săturate, fără să te rușinezi!… Ce spui despre acei minunați pui fripți umpluți cu fistic, cu migdale, cu orez, cu stafide, piper, scorțișoară și cu carne tocată de miel?“. Cerșetorul, cu mațele ghiorăind, se preface și el că mănâncă, strigând „Aroma lor e delicioasă, gustul minunat, umplutura uimitoare!… Ce bună mâncare și ce ușor de mistuit!… nucșoara, cuișoarele, ghimberul… Deosebesc gustul fiecărui aromat, atât de bine este totul făcut!“. După o interminabilă pantomimă de acest tip, bietul de el oprește ospățul imaginar zicând: „Am mâncat de-ajuns“. I se impune însă, pe aceleași coordonate, desertul: „Cataif sublim… kenafa pe tavă de aramă înflorită… jeleu străveziu și sclipitor de caise… dulceață de curmale umplute cu migdale și cuișoare…“. (Aceasta din urmă, la fel de absentă ca toate celelalte, îi este oferită cu precizarea: „Mi se aduce din Cairo, căci în Bagdad nu pregătește destul de bine“. Culmea credibilității.)
Finalul contează mai puțin: cerșetorul e obligat să bea și vin imaginar, după care îi arde stăpânului palatului două palme zdravene, spunând, în apărarea lui, că asta e, nimeni nu e responsabil de ce face când se îmbată. La care Barmecidul râde, îl firitisește pentru tot comportamentul lui de-a lungul farsei și, inevitabil, îl ia tovarăș de-atunci încolo.
Pe marginea unui asemenea text n-ai cum să nu faci o gârlă de observații.
- Spălatul pe mâini imaginar de la început nu e aici, narativ, doar o pregătire logică pentru începerea mesei. Este începutul unei licitații, o primă ofertă de experiment, care poate fi acceptată sau refuzată. Dacă celălalt, prizonier al unei dreptăți mai mult decât evidente, se grăbește să zică, alo, domnu’!, unde e apa, unde e ibricul, nu văd nimic!, atunci tu te oprești imediat, găsești o scuză și jocul s-a încheiat. Celălalt, prea „real“, nu va ști niciodată ce ar fi urmat. Să nu ne lepădăm deci chiar de toate situațiile absurde.
- La un prim nivel de interpretare, poți să zici că e vorba de o alegorie a supremației spiritualului. Cu alte cuvinte, adevărata aristocrație presupune depășirea culturală a contingentului și a materialului; te hrănești așadar cu cuvinte, nu cu pâine. Însă la următorul nivel de interpretare lucrurile stau de fapt altfel: până să-i faci cuiva educație morală, îl omenești. Căci nu se practică ludicul și avangarda în proximitatea suferinței.
- Adevărata tortură nu e câtuși de puțin că cel căruia îi ceri nu-ți dă, până la urmă, nimic. Ci că înveșmântează acest refuz în vorbe meșteșugite, cu care te bârâie la cap, pentru că vrea să-i mai fii și recunoscător că nu-ți dă.
- Uneori ești obligat de împrejurări să cânți în strună, să spui, ca să-ți scapi pielea, că auzi ceea ce nu auzi, că înțelegi ceea ce nu înțelegi. Fă-o, dar, cum zicea cineva „fără zel“, nu plusa unde nu ți se cere, nu povesti detaliile unui film pe care nu l-ai văzut.
Încă ceva. Există un pasaj acolo unde cei doi comeseni împing realismul până la a se încontra în nuanțe cu privire la dulceața de morcovi imaginară: „Dar după gustul meu, cred că i s-a pus puțin cam mult mosc!“, spune calicul, la care nobilul Barmecid răspunde: „Oh, nu, nu găsesc, dimpotrivă!“. Frapantă asemănarea cu discuțiile savante în jurul unor opere literare de valoare zero. Abia acolo e în toi ospățul Barmecizilor…