Weekendul trecut la Timișoara a avut loc – atât de firesc – salonul de carte Bookfest, acolo unde se organiza de obicei, în aceeași atmosferă ca de obicei, cu standuri obișnuite, cu lansări de carte după tipicul cunoscut și între timp fracturat de cei doi ani de pandemie.
Au fost mai mulți vizitatori decât de obicei, în weekend a fost chiar o înghesuială ce mi-a amintit de vremurile bune, când de obicei bombăneam că abia ai loc să circuli pe la standurile editurilor, au fost mai mulți cititori și mai mulți scriitori. Sau așa am avut impresia, așa am vrut să cred: că am revenit într-un final la firesc, la tipicul ce ni se părea uneori obositor – asta până când nu l-am mai avut și l-am dorit. Că am revenit la normalitate.
Totuși care normalitate? Chiar și în lumea asta mică a cărților și editorilor, majoritatea invitaților – dincolo de ușurarea și încântarea vizibile la întâlnirile cu publicul de la Bookfest – au vorbit, fie și doar în trecere, parcă pentru a-și reaminti, despre războiul din Ucraina, pe care îl simțim cu toții, chiar dacă, din fericire, indirect. Forfota de lume din sala vastă unde s-a ținut târgul de carte era similară cu cea din anii dinainte, lansările, dialogurile, discuțiile de la standuri și din fața clădirii semănau cu cele de odinioară și, la prima vedere, ai fi zis că de-acum totul e în regulă. Dar nu era și nu este: pe deasupra tuturor plutea umbra războiului.
Prin orașul aflat la capătul opus al graniței noastre cu Ucraina vezi și acum familii ieșite la plimbare și vorbind în ucraineană. Într-un parc de joacă aflat la vreo sută de metri de Centrul Regional de Afaceri, locul de desfășurare al salonului de carte, vezi în fiecare zi copii conversând în limba aceasta rareori auzită chiar și în cosmopolita Timișoară. În căminele aflate ceva mai încolo sunt adăpostiți sute de refugiați, oameni care au lăsat totul în urmă ca să fugă de război. Ei aduc aici mirosul de fum și explozii, mirosul de case incendiate, de cadavre rămase neîngropate acolo, departe. Și nici unul dintre cei veniți să întâlnească scriitori și să cumpere cărți nu a putut ignora umbra asta sumbră, mirosul războiului care ar putea răbufni oricând peste noi. Aici se lansează și se cumpără cărți, acolo, în nord, se incendiază biblioteci și case și spitale.
Pentru noi lucrurile astea erau îndepărtate, aproape uitate, aproape necunoscute. Dar undeva, în fibra noastră intimă, le știm, le așteptăm și ne temem. E drept că nici generația tinerilor de azi, nici generația mea, ba chiar nici cea a părinților noștri nu au cunoscut războiul – nu aici. Pentru europeni în general, de trei generații încoace războaiele sunt evenimente desfășurate într-un spațiu ce se vede la televizor sau pe ecranul computerului, în niște teritorii la care ne raportăm cu greu, la mii de kilometri distanță, ca un fel de fragmente promoționale dintr-un film de acțiune. Rwanda, Osetia, Afganistan… pentru omul obișnuit sunt de obicei doar niște nume. Atunci când războiul se întâmplă undeva aproape, alături, suntem surprinși, revoltați, zguduiți. Totuși se întâmplă, s-a mai întâmplat și probabil că se va mai întâmpla – de asta ne temem, asta e umbra care planează peste noi, acum parcă mai aproape, gata să ne învăluie. Acum două decenii războaiele din fosta Iugoslavie au șocat Europa. Cum să fie posibil așa ceva aici, alături? Ei da, a fost. Iar astăzi lumea încearcă să înțeleagă logica altui război, declanșat parcă din senin, și care se poate extinde oricând – doar logica și rațiunea sunt suspendate –, care poate nimici chiar întreaga omenire. Cum e posibil așa ceva aici?
Dar cred că gândul ascuns care nu ne dă pace, care a plutit întunecat peste forfota vioaie a salonului de carte, e acela că de fapt asta e normalitatea, că, în ciuda rațiunii, a instinctului nostru de conservare, a compasiunii și solidarității de care oamenii dau dovadă acum, războiul și imboldul de a distruge rămân permanent parte din ființa noastră. Că noi, părinții și copiii noștri am trăit aici, în Europa, un interval de timp binecuvântat, oferit printr-o șansă istorică improbabilă, iar acest timp al stabilității – nici el pe de-a-ntregul netulburat – se apropie de sfârșit. Căci, iată, războiul e la granițele noastre. Iar de el nu ne pot apăra nici cărțile, nici ideile răspândite de ele. De altfel, cărțile ard atât de repede!