Ucraina este victima unei barbarii care pare că nu se mai termină odată. Rusia insistă nu doar în a fi un stat agresor, ci unul rupt de secolul în care trăiește aproape întreaga lume. Iar de pe 24 februarie – data la care Rusia lui Putin a invadat Ucraina – până acum s-a schimbat fundamental și imaginea asupra rusului de rând în percepția internațională. Între timp, Ucraina sângerează mai departe.
De la a lua apărarea rusului (e sub Putin, ce să facă și el, rabdă) până la a vedea că peste 80% din populație îl sprijină pe cel de la Kremlin a fost un drum foarte scurt. Cu atât mai scurt cu cât atrocitățile la care se dedau soldații ruși în Ucraina încep să iasă la iveală. Prezentați mai întâi sub aerul naivității, soldații ruși spuneau că nu înțeleg ce se întâmplă și de ce se află în Ucraina. Mai că își cereau scuze că deranjează. Dar în scurt timp s-a ajuns la uciderea civililor și la tortură. Iar apoi spolierea, jaful, violul au venit la ordinea zilei. Și să trimită acasă ceea ce au furat. Iar de furat s-a furat tot ce s-a putut, de la televizoare la sutiene, de la un capac de portbagaj la PlayStation. Dar nu cărți. Ele au fost arse. Peste două tone de lucruri au fost trimise în Rusia de doar un pluton. Jaf sistematic, din casă în casă. De ucideri nu mai vorbim. De la „davai ceas“ la „davai smartceas“, lucrurile par să se supună unei anumite legități a repetiției în barbarie. Istoria nu se repetă, dar putem observa mecanisme pe termen lung ce induc această impresie. Iar remisiunea violenței în Rusia se pare că nu durează mai mult de câteva decenii.
În urma orcilor, cum au ajuns să fie numiți soldații ruși, rămân ruine, cadavre, orfani, femei violate, victime nenumărate. Cei rămași în urmă sunt victime ale traumatismului rusesc. Iar categoria victimelor este largă. Aici intră, spre exemplu, și cei din țările din preajmă. Dacă Ucraina sângerează, țările apropiate au hematoame. România se numără printre ele. Aici însă vorbim de categorii diferite. Iar una importantă, nu numeric, ci pentru stadiul în care ne aflăm, este cea a susținătorilor lui Putin.
Nu este vorba de troli, aceia sunt în altă parte a spectrului, ci de cei care îl susțin din convingere pe Putin. Iar aici sunt cel puțin două direcții: cei care detestă Occidentul și îl susțin pe președintele Rusiei din convingere și relativiștii – așa-numiții „dadariști“ („da, Rusia face și drege, dar și…“). Și aceștia sunt cei care au rămas în urmă.
În momentul în care o multitudine de surse independente arată masacrele genocidare ale rușilor în Ucraina (Bucea este cel mai la îndemână exemplu și cel mai crunt – deocamdată), să intri în stare de negare și, în fapt, să te radicalizezi – aceasta este o problemă mare pentru România, ca societate. Să adopți fără să crâcnești scenariile propagandistice ale Kremlinului este o problemă la fel de mare. Dar mai este un lucru grav: disonanța. Nu cea cognitivă, pentru că oamenii nu acționează rațional, ci afectivă. Disonanță, nu rezonanță. Pentru cei rămași în urmă, refugiații ucraineni nu există, sunt turiști sau profitori. Victimele nu există, bombardamentele nu există, dimpotrivă, sunt înscenări ale ucrainenilor naziști. Mai mult, Ucraina nu e o țară, ci o chestie apărută de puțin timp, de o sută de ani.
Trebuie spus și că toți utilii Moscovei sunt mari patrioți. Că nimeni nu iubește țara asta așa cum o fac ei. Ceea ce se prea poate: eu nu aș vrea să îmi iubesc țara așa. Până aproape de viol. Dar cei rămași în urmă, în disonanța în care trăiesc, nu văd un lucru simplu: același argument va fi folosit data viitoare de Rusia pentru alte state. Pentru România. Care, se poate spune, există doar de 156 de ani. Pentru Republica Moldova. Care există doar de 31 de ani.
Captivi ai discursului Rusiei putiniste, patrioții noștri sunt cei care fac rău țării prea-iubite. Intrăm direct în ceea ce Hannah Arendt a arătat că este „banalitatea răului“. E o boală care pare să nu se mai termine.
Dar să vedem și partea bună, o încercare de eusemie (poate sunt prea optimist): agresiunea Rusiei asupra Ucrainei a produs un efect de coagulare în societate, atât în Ucraina, cât și în România și în restul Europei. S-a pus problema foarte simplu, până la urmă: avem un agresor și o victimă. Un rău și un bun. Cei rămași în urmă nu par să se situeze de partea binelui. De partea cui te situezi?
FOTO: © Vadim Ghirda