E greu să scrii despre un artist de top fără să împănezi textul cu banalități pretențioase. Impardonabil, și totuși inevitabil în decursul anilor de „întreținut“ rubrica săptămânală, faptul îmi dă uneori senzația că pregătesc o mâncare obișnuită pentru gurmanzi excentrici. Atunci de ce mai scriu? Risc să fiu luat în derâdere și suspectat de crimă mai abitir decât un dictator mincinos: nu pot ține doar pentru mine bucuria produsă de un disc pe care l-am ascultat cu atâta plăcere, că nimic n-a mai contat apoi!
Da, plăcerea, ca senzație ardentă, adunată la rădăcina cerebelului amețit și excitat, prelinsă în tot corpul prin fibre și artere, prin carne și oase, aidoma sentimentului de dragoste pentru cineva depărtat, la care îți este interzis să ajungi… Nu vorbesc de ceva ce poate fi împărtășit prin atingere directă și reciprocă. Ascultarea muzicii nu presupune îmbrățișarea cu interpretul (și cu atât mai puțin cu compozitorul!). Iubirea obișnuită reclamă din partea implicaților asigurarea contactului fizic. În iubirea absolută există faza considerată inviolabilă, din care carnalul se sustrage. Altfel, de ce ar mai fi atât de frumoase poveștile de amor pătimaș, cu personaje mitice, presupus inexistente, dar totuși adulate de generații după generații?
Inteligentul meu cititor știe deja că vorbesc aici de aspecte mai puțin explicabile ale existenței fiecăruia dintre noi, cei care așteptăm de la viață și altceva decât pâinea și apa zilnice. De bună seamă, unii nu primesc destul, deși muncesc pentru asta și suferă incredibil. (Nu mai evoc realitatea cruntă a războiului, a sărăciei endemice.) Ar trebui oare să nu discutăm de-ale noastre, simțindu-ne vinovați de favoarea destinului? Ce tăcere lugubră s-ar întinde atunci peste glob! Și – forțez puțin – a cere cuiva să refuze mici bucurii accesibile ca să-și manifeste solidaritatea cu suferinzii, seamănă cu a pretinde ca orice cântec (pop, rock, blues, disco, hip-hop) să aibă niște cuvinte, o strofă, o „poveste“ lirică, neapărat în limba engleză, ca să fie înțeleasă de oricine… Ceea ce chiar că e absurd. Muzica este orice, în afară de poveste! „Muzica e o idee, nu un sunet!“, zicea Arnold Schönberg, un tip pe care chitaristul Steve Vai sigur îl apreciază (așa cum Frank Zappa, maestrul său, îl aprecia pe Edgar Varese).
Steve Vai – Inviolate (2022, Mascot Records/ Favored Nation). Nouă piese exclusiv instrumentale, 46 de minute, reîntâlnire cu vechi prieteni (Billy Sheehan, Vinnie Colaiuta, Terry Bozio) și colaboratori (Jeremy Colson, Dave Weiner), plus un mastering de excepție împreună cu Bernie Grundman. Nimic din ce constituie semnătura sau amprenta inclasificabilului Vai nu lipsește: melodie, armonii, tonalități și texturi sonore pe cât de complicate, pe atât de atrăgătoare, viteză, acuratețe, imprevizibilitate, ritm, inovație și tot ce mai dorește ascultătorul îndrăgostit de muzica rock precum pelerinul de locuri sfinte și călătorul de tărâmuri necunoscute.
Lăsând să treacă aproape 6 ani de la precedentul album, Steve Vai nu surprinde în așa de mare măsură cum s-ar aștepta consumatorul sastisit de „prea-mult“. Veganul virtuoz este mai preocupat să aprofundeze universul pe care îl explorează de peste patru decenii decât să capteze atenția cuiva neinteresat de pasiunea și „războiul“ său. Este asta o limitare, o închidere în substanța artei, într-o vreme care…? Inviolate ce vrea să spună?
Orice artist are dreptul să-și prezerve spațiul, câtă vreme acolo se nasc operele ce deschid mintea celorlalți și luminează coridoarele inimii asediate de durere, ignoranță, lașitate sau lăcomie.
Arta e o luptă cu Hydra din fiecare artist. Dinții ei pot fi rupți, capetele se refac permanent. Hercule nu coboară din mit să o răpună. Un chitarist, folosind instrumentul inventat de el (vezi coperta), oferă altă soluție. Reușita, însă, aparține ascultătorului!