Cind am intrat in celula, am fost intimpinat de 3 detinuti imbracati in zeghe. Cel care m-a intimpinat cu o caldura, cu prietenie si putina sfiala care sa-mi dea incredere a fost profesorul Nicolae Margineanu. Acesta a fost norocul meu... Dind peste dl prof. Margineanu, incet, incet, acesta mi-a aratat care sint metodele pe care le intrebuintau acesti anchetatori, oameni foarte abili, de altfel, dar prosti, prosti, in felul lor, dar abili in rautatea lor.
Ei cautau sa te inspaiminte pentru a-ti taia orice speranta si-apoi veneau dintr-odata cu o idee care putea sa-ti redea totul inapoi, daca le dadeai satisfactia unei declaratii care sa-i limpezeasca.
Dl profesor Margineanu s-a aratat a fi asa cum ii era meseria, un bun psiholog. Si-a dat seama de starea in care ma aflu – eram sfios, speriat –, m-a luat usor deoparte, pe dupa umeri, si mi-a spus. A inceput sa faca o intreaga scoala cu mine, o pedagogie a felului in care trebuie sa te porti ca sa poti sa supravietuiesti.
Cind mi-a spus ca are trei ani de inchisoare, am ramas pur si simplu stupefiat, nu-mi venea sa cred ca un om poate sa reziste atit de mult, trei ani de inchisoare, in beciurile acelea care ma inspaimintasera prin coridoarele pe unde trecusem, cu ochelari, cu imbrinceli, cu bubuieli. M-am uitat la dinsul. Intr-adevar era galben, putin tras la fata, insa zimbitor, nu avea o mina de om inspaimintat.
Si ce-mi spunea: „Mai, omule, nu te speria, ei asta si incearca, sa te sperii ca sa poata sa te manipuleze asa cum vor. Important este sa-ti pastrezi cumpatul, sa nu crezi in amenintarile lor. Ei nu vor sa te omoare, sa te impuste, pentru ca vor sa afle de la tine tot ceea ce-i intereseaza, incit, atunci cind isi pun pistolul pe masa, cind iti vor spune «te impusc, banditule, daca nu spui ceea ce doresc eu!», sa nu te sperii, ca nu te impusca, o fac numai ca sa te sperie […]”.
Mi-a spus ca ma vor imbia cu fel de fel de lucruri de care ma vor lipsi inainte, spre exemplu, ma vor infometa doua-trei zile inainte, nu-mi vor da sa beau si-apoi, el va sorbi foarte tacticos, de pe birou, un pahar cu apa minerala, un pahar cu vin… si asta doar ca sa te imbie…
Dl profesor Margineanu imi spunea exact ceea ce trebuie sa le spun si cum trebuie sa ma comport, adica: sa nu ma sperii; sa raspund scurt; sa nu vorbesc mai mult decit sint intrebat; sa spun intotdeauna lucrurile pe jumatate, ca sa pot sa fiu tras de limba; sa nu ma opun cu indirjire, ci sa ma las ca dus de anchetator in cursa pe care mi-o intinde, iar eu, insa, sa-mi pastrez integritatea si, in acelasi timp, secretele pe care trebuie sa le pastrez.
M-a invatat si felul in care sa ma comport, sa nu implic pe nimeni in treburile astea, nu numai din punct de vedere moral, ceea ce insemna mult si din punct de vedere practic, pentru ca de-abia asteptau ca ei sa faca din aceasta ancheta un caz cit mai amplu, sa implice cit mai multe persoane, prin care sa poata, in felul acesta, sa arate ca au descoperit o retea inspaimintatoare, care ameninta regimul si-n felul acesta ei au reusit sa o descopere. […] Si-n felul acesta nu m-a surprins nimic. Eram deja pregatit de dinsul. […]
Mi-a mai spus ca sint pus sa numar zece trepte, in fond erau douasprezece, dar special ma puneau sa numar zece, ca pe drum, cind ajung la zece, sa nu mai intind piciorul pe scara, ci sa calc plat si-n felul acesta sa cad jos si de acolo sa ma ridic si sa ma dea cu capul de pereti: „dobitocule, nici nu stii sa numeri!”. Ori lucrul acesta era facut pentru ca sa pregateasca ancheta care urma, sa te duci acolo inspaimintat deja si sa fii pregatit pentru ancheta care urmeaza. […]
N-am stat prea mult de vorba cu dinsul, pentru ca, pur si simplu, ocolea subiectele dureroase, subiectele care priveau familia, nu vorbea prea mult, am inteles ca are unul sau doi copii, dar n-a vrut sa spuna nimic, ca sa nu trezeasca in noi sensibilitati dureroase.
Ne povestea de anii de studii de la Harvard, ca se ocupa de psihologia muncii la Resita […]. Facea, pur si simplu, cursuri de psihologie cu noi, atit cit reuseam.
In mare vorbea foarte mult cu un domn, care de asemenea a murit la o virsta venerabila, la 90 de ani, domnul colonel Traian Borcescu, care a fost seful Serviciului de Informatii al Armatei […].
Dinsul era un fel de mamica a noastra. Ne incuraja cind eram luati noaptea la ancheta si era un moment greu, un moment dramatic, pentru ca, sculat din somn, dintr-odata, bubuit, umblat pe coridoarele acelea cu ochelarii la ochi si pus in fata anchetatorului, care incepea cu exercitiile: „ridica mina, stai intr-un picior, stai cu miinile lipite de perete o ora… doua!”, pina cind nu mai puteai si iti cadeau in jos.
Ei, dinsul iti spunea aceste lucruri si noi eram pregatiti, le suportam nu cu stoicism, ci cu rabdare ca stiam ca ele sint facute ca sa slabeasca in noi orice rezistenta.
Ne-a pregatit sufleteste pentru greul care ne astepta in inchisori, pentru ca dinsul avea deja trei ani de zile, mai mult de cercetari decit de stat in inchisoare, pentru ca organele de ancheta, odata ce-si terminau pentru moment treaba, te trimiteau la Jilava, unde te lasau luni de zile ca sa plutesti in nesiguranta. Lucrul acesta era o chestiune gindita si la un moment dat doreai sa te cheme si sa le spui: „domnule, uite ce-am facut sau ce n-am facut, dar lasati-ma sau condamnati-ma sau omoriti-ma, dar nu ma mai tineti asa in suspensie, ca nu mai suport!”. Si te tineau cite un an si cite doi si-apoi te chemau. […]
Si era o problema care-i agita foarte mult pe cei de la Interne. Era** privit ca un om foarte important. Dinsul facuse parte dintr-un lot care, dupa cite stiam, era o organizatie subversiva care submina interesele economice, chiar politice ale regimului, incit i se dadea o mare insemnatate. […]
Era timorat in toate felurile, amenintat cu familia, ca i se poate intimpla orice, ca s-ar putea sa nu mai existe, ca, daca vrea sa traiasca familia, sa spuna ce stie.
Nu vorbeam despre ce-a facut, pentru ca fiecare, in felul nostru, ne feream sa spunem lucruri care nu stiam ca ele pot fi auzite acolo sau sus, la ancheta, mai tirziu. Incit, ceea ce vorbeam intre noi erau numai lucruri strict legate de acel interior, micul univers al nostru in care traiam, si cabinetul anchetatorului. Iar despre viata de afara, vorbeam numai despre ceea ce au constituit momente de placuta amintire, evita sa vorbeasca despre familie, pentru ca ele erau lucruri dureroase pe care le stirnea si nu dorea acest lucru. […]
Nu arata rau. Avea o fata blinda, tras la fata, palid din cauza lipsei de aer, tuns, imbracat in zeghe si cu o mina totusi optimista, asta este ceea ce m-a socat si m-a apropiat de dinsul.
Am regretat foarte mult ca n-am stiut de unde sa-l iau cind am iesit.
M-am gindit la el tot timpul. A fost omul care mi-a indrumat primii pasi in inchisoare si m-a format, ca sa nu pic in capcana turnatoriei sau sa nu divulg anumite lucruri pe care le stiam si sa bag pe alti oameni… astfel incit, am putut fi, in felul acesta, pregatit si sufleteste, si psihic, pentru ca presiunea era foarte mare din partea anchetatorilor si trebuia sa ai un om care trebuia sa intuiasca foarte bine ceea ce urmaresc ei. Iar dinsul ne putea spune exact ceea ce urma, astfel incit noi sa putem fi… sa nu fim luati prin surprindere.
Cam astea pot sa va spun…
*Din arhiva filmelor documentare realizate de regizorul Nicolae Margineanu. George Lalescu, fost detinut politic, a fost arestat in aprilie 1951, fiind elev la acea vreme. In marturia sa descrie primele zile din arestul Securitatii, aflindu-se in aceeasi celula cu Nicolae Margineanu, de la care a invatat metodele de supravietuire in timpul anchetelor si de adaptare la conditiile inumane din inchisoarea comunista. Aduc multumiri domnului regizor Nicolae Margineanu pentru ca mi-a oferit posibilitatea sa public un fragment din interviul realizat cu domnul George Lalescu.
**Vorbind despre profesorul Nicolae Margineanu.
(Extras din volum, paginile 102-104)