Trecem prin vremuri tulburate, de la războiul din Ucraina la diviziunea societății, diviziune foarte vizibilă îndeosebi pe site-urile de social media. De aceea vă propunem o selecție de titluri apărute de curând la Editura Polirom sau în curs de apariție care au menirea să ne facă să înțelegem mai bine lumea în sânul căreia ne aflăm, dar și lumea din care venim. Ce ne desparte de înaintași, de vremurile pe care ei le-au traversat? Încotro ne îndreptăm și unde suntem acum? Sunt întrebări la care cărțile de mai jos nu au cum să răspundă, dar ne pot ajuta pe noi să înțelegem mai mult.
Tom Nichols, Cel mai mare dușman al nostru. Atacul din interior asupra democrației moderne
Tom Nichols este autorul bestsellerului Sfârșitul competenței.
Traducere de Doru Căstăian
În ultimele trei decenii, cetățenii democrațiilor care afirmă cu tărie că prețuiesc libertatea, toleranța și statul de drept au susținut în tot mai mare măsură politicieni și programe politice iliberale. Democrația are probleme, dar a cui este vina?
În cartea sa, Tom Nichols contestă reprezentările curente conform cărora ascensiunea mișcărilor iliberale și antidemocratice în Statele Unite și în alte țări poate fi pusă doar pe seama globalizării și a deciziilor proaste luate de elitele conducătoare. În schimb, el identifică originile acesteia într-o serie întreagă de fenomene ce riscă să afecteze însăși esența societăților democratice moderne, de la creșterea narcisismului și așteptările din ce în ce mai mari și mai nerealiste ale cetățenilor la o cultură a resentimentului și de la dezinteresul față de participarea civică la un tribalism agresiv și o explozie a urii de care social media nu e deloc străină. Cetățenii obișnuiți, plini de nemulțumiri, și-au dat mâna cu acei politicieni care au succes mai degrabă creând un val de furie decât încurajând virtuțile civice și cooperarea democratică.
Deși nu va fi ușor, argumentează politologul american, trebuie să apărăm democrația prin reînvierea virtuților și valorilor care stau la baza ei – și recunoscând că nu am știut să apreciem ceea ce avem în lumea modernă. Tranșantă, nonconformistă și pasionantă, Cel mai mare dușman al nostru schimbă perspectiva în dezbaterea cu privire la modul cum au ajuns democrațiile în această situație și la ce este de făcut.
„Să crezi că libertatea și democrația vin de la sine e o eroare fatală. Cel mai mare dușman al nostru explică de ce până și cea mai măreață națiune de pe pământ nu este imună la efectele distructive ale cinismului și ignoranței. E deopotrivă o lecție de istorie și o analiză pătrunzătoare a unor evenimente recente dureroase.“ (Garry Kasparov)
Adrian Wooldridge, Aristocrația talentului. Cum a creat meritocrația lumea modernă
În curs de apariție
Traducere de Adina Avramescu
Ideea că oamenii trebuie promovați în funcție de talentul nativ, și nu de originea lor socială este ținta unor critici din întregul spectru politic, deși era predominantă în lume spre sfârșitul secolului XX. Stânga critică meritocrația pentru că ar susține statu-quoul, conservatorii, dimpotrivă, deoarece ar fi o amenințare la adresa ordinii sociale, iar comunitariștii o contestă pentru că ne ține pe toți într-o stare de anxietate continuă. Adrian Wooldridge reface istoria meritocrației în culturile occidentale și în afara lor, luând ca repere diverși politicieni și funcționari care au introdus principiul revoluționar al competiției deschise, psihologi care au elaborat metode de măsurare a inteligenței și specialiști în educație care au conceput posibilități de promovare socială. Aristocrația talentului este o analiză a dezbaterilor care încearcă să stabilească dacă meritocrația mai poate fi o forță aducătoare de bine.
„Această istorie unică și fascinantă explică de ce e greșit să i se pună atâtea în cârcă meritocrației, precum și că e preferabil să le împarți responsabilități persoanelor celor mai capabile să se achite de ele decât să menții vechile obiceiuri ale corupției, patronajului, nepotismului și castelor ereditare. Wooldridge demontează multe ipoteze încetățenite și prezintă contextul indispensabil pentru a înțelege această chestiune controversată și presantă.“ (Steven Pinker)
„Aristocrația talentului reprezintă o rectificare importantă și necesară a criticilor contemporane la adresa meritocrației. Pune meritocrația într-o perspectivă istorică și transculturală lămuritoare, care ne arată cât de decisiv a fost faptul de a-i judeca pe oameni mai degrabă după talentele lor decât după ascendența sau relațiile lor în crearea lumii moderne. O recomand cu toată căldura.“ (Francis Fukuyama)
Azar Nafisi, Citește periculos. Puterea subversivă a literaturii în vremuri tulburi
Autoarea bestsellerului Citind Lolita în Teheran
Traducere din limba engleză de Adina Avramescu
Uitarea este echivalentul morții, ne spune Azar Nafisi, iar cărțile au fost dintotdeauna paznicii memoriei noastre. Cărțile ne transmit adevăruri care adesea nu pot fi rostite și devin de multe ori forme de luptă eficiente împotriva regimurilor totalitare. În cele cinci scrisori imaginare adresate tatălui său, însoțite de inserturi autobiografice, autoarea aduce un elogiu nu doar literaturii rezistenței, ci și, mai ales, literaturii ca formă de rezistență. Sondând operele unor mari autori precum Salman Rushdie, Margaret Atwood, Tim Morrison, David Grossman, Elias Khoury, Ray Bradbury, James Baldwin sau TaNehisi Coates, sunt puse în discuție multe dintre marile probleme cu care se confruntă lumea contemporană: dezumanizarea, lupta femeilor și a minorităților pentru drepturile lor, teocrația iraniană și derapajele antidemocratice din SUA, războaiele din Orientul Apropiat, tortura și lagărele de concentrare, relația victimă-călău, pandemiile ș.a. Transpuse în ficțiune, toate aceste teme au făcut și continuă să facă din cărți lecturi subversive, incitante și „periculoase“, înlocuind minciuna cu adevărurile pe care ele le dezvăluie. Citește periculos este o carte care nu ne poate lăsa tăcuți și nici indiferenți.
„Cărțile nu ne pot salva de la moarte, dar ele ne pot ajuta să trăim și, mai ales, să trăim cu speranță.“ (Azar Nafisi)
„Dar cum oare se explică faptul că atât de mulți oameni recurg la idei, la imaginație și frumusețe atunci când li se ia tot ceea ce noi numim viață? Când nu mai au absolut nici o putere asupra vieții și asupra morții lor? Când sunt în pragul morții? Când ne confruntăm cu acte de o asemenea brutalitate și cruzime, când ne pierdem speranța de a mai fi oameni, ne întoarcem instinctiv la acele realizări ale omenirii care omagiază demnitatea, libertatea și frumosul. Facem apel la empatie și credința că, până și în asemenea locuri aflate atât de aproape de moarte, rămânem totuși în vecinătatea vieții prin intermediul cărților, al artei și al muzicii, prin ceea ce s-a născut din dragoste, din pasiune și din dorința de a comunica, din nevoia de a ne opune morții și uitării. La fel de important e faptul că, chiar în pragul morții fiind, când nu ne putem alege modul în care trăim sau murim, mai avem încă posibilitatea de a alege cum să ne confruntăm cu acea moarte, cum să ne confruntăm cu călăul nostru: cu demnitate și dragoste de viață sau de vidul oferit de moarte. Nu ne putem pierde speranța într-o lume care l-a dat pe Rumi sau pe Shakespeare.“ (Azar Nafisi)
Petre Alexandrescu, Continentul scufundat. Conversații despre trecut
Ediție îngrijită și note de Vlad Alexandrescu
Interviuri realizate de Mihaela Udrescu
Prefață de Cătălin Pavel
Punctate de nostalgii și impresii încă puternice, amintirile lui Petre Alexandrescu sunt o incursiune atât în memoria individuală, cât și în cea colectivă, ilustrând parcursul tumultuos al României de-a lungul anilor 1940, în timpul regimului comunist și, ulterior, în tranziția către democrație. În dialogul său cu Mihaela Udrescu, cunoscutul arheolog schimbă adesea ritmul și revine asupra unor evenimente pentru a reliefa noi detalii și noi semnificații, ca într-un caleidoscop de lumini și umbre. De la copilăria și adolescența din timpul războiului până la rezistența arheologilor români în fața directivelor PCR din anii 1950-1980, dificultățile stabilirii unui dialog cu istoricii occidentali și perioada în care a condus Institutul de Arheologie, sunt evocate figuri și întâmplări ce schițează istoria omului Petre Alexandrescu, dar și a întregii țări.
„O ego-histoire povestită de unul dintre cei mai cunoscuți arheologi români, Continentul scufundat este o apologie pentru o știință voioasă, un manifest împotriva cunoașterii încruntate.“ (Cătălin Pavel)
„Am să fac o aluzie la titlul acestor memorii, care se vor numi Continentul scufundat, pentru că, voi argumenta mai încolo, când voi ajunge la revoluția asta ultimă împotriva lui Ceaușescu, fiecare din aceste secțiuni ale istoriei noastre, ale istoriei românești poate, în orice caz ale istoriei bucureștenilor, se produce cu un fel de prăbușire a ceea ce a fost înainte. Și se produce o ruptură, în așa fel încât memoria colectivă, aș zice, mai puțin decât memoria literară, memoria colectivă nu mai are în vedere decât sporadic ceea ce a fost, și deformat. Și este un exercițiu extraordinar pentru un istoric să vadă cum se schimbă această suită de secțiuni care înseamnă o suită de ruperi de memorie. Și cea mai gravă dintre ele este ruptura care s‑a produs în 1989, când și populația a vrut, și noi am vrut cu toții să uităm ce a fost, dar s‑a și uitat ce a fost, și atunci ceea ce a fost înainte pare ca niște lucruri care se petreceau în altă eră, în alt ev. Asta m-a făcut să văd că istoria are o doză foarte mare de subiectivitate și în același timp o doză foarte mare de incertitudine și o doză foarte mare de manipulare.“ (Petre Alexandrescu)
Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu, Mai liber ca oricând. Părintele Anton Demeter
Cuvânt-înainte de Damian Gheorghe Pătrașcu
„Mai mult decât emoționant este capitolul referitor la închisorile prin care a trecut părintele și de unde a ieșit paralizat. Și-a asumat acolo rolul de a păstra speranța în sufletele oamenilor. Nu-s mai puțin emoționante nici paginile care reconstituie viața de după eliberare și mucenicia părintelui în parohii din Moldova, osârdia lui în munca pastorală, devotamentul și dăruirea pentru toți oamenii necăjiți, care-l căutau ca pe un intercesor de maximă eficiență. Sunt multe mărturii care atestă că rugăciunile și sfaturile părintelui chiar au avut efecte impresionante, de la vindecări la alte repercusiuni benefice. Oamenii l-au considerat un sfânt încă de pe când era în viață. Iar cartea de față îi reconstituie amănunțit, cu o documentare cvasiexhaustivă, viața de mucenic și martir.“ (Al. Cistelecan)
„Răsfoind paginile acestei cărți, vom găsi viața și moartea Slujitorului lui Dumnezeu Anton Demeter, preot și frate franciscan, aparținând Provinciei «Sf. Iosif, soțul Preasfintei Fecioare Maria» a Fraților Minori Conventuali, așa cum a fost trăită ea și așa cum a fost percepută de toți care au călcat nu numai pragul locuinței sale, ci și pe acela al inimii și al sufletului său – și aceștia sunt mulți, de orice vârstă, condiție socială și confesiune… Așezat ca un rege pe crucea căruciorului de invalizi, răspândea de acolo cu toată ființa lui Vestea cea Bună a lui Dumnezeu, slujind cu timp și fără timp, noapte și zi, căci mulțimile erau însetate de Dumnezeu și nu-l lăsau în pace nici măcar să-și tragă sufletul.“ (Damian Gheorghe Pătrașcu)
„Eu știu pentru ce veneau oamenii la părintele: pentru că el avea mereu un cuvânt de încurajare pentru fiecare, le asculta necazurile și nu era absent la ceea ce îi povesteau oamenii. Mulți aveau această încredere că, mergând la părintele, vorbind cu el, cerând rugăciuni și oferind o liturghie, aveau să primească ajutor de la Dumnezeu. Avea acest dar.“ (Petru Blaj, mărturie din dosarul de beatificare)
Cornel Jurju, Cosmin Budeancă, Suferința nu se dă la frați. Mărturia Lucreției Jurj despre rezistența anticomunistă din Munții Apuseni (1948-1958)
Ediția a II-a, revăzută și adăugită
Prefață de Doru Radosav
Postfață de Ruxandra Cesereanu
Volum apărut cu sprijinul Clubului Monarhiștilor Clujeni și al Fundației Culturale Memoria.
„Dorința mea, după Revoluție, o fost să fac cunoscut cine am fost noi, cei din Grupul «Șușman». N-am vrut să vorbesc atâta pentru mine, mai mult m-am simțit obligată să fac în așa fel încât să știe lumea de Șușmani, de cei care o pierit. N-am vrut să rămână fără să să știe cine o fost, de ce o fost fugiți și ce-o făcut. Suntem datori să ne amintim de ei că, Doamne, mult o suferit. O fost vremuri grele să fii tăt timpu’ hăituit de Securitate și să umbli cu ranița în spate după alimente, prin frig și prin ploaie… Cât de tristă era viața aia, de om hăituit, fără să fi făcut nimic, numa’ că nu ai gândit ca ei. Că dacă ai fi făcut ceva, ai fi zâs: No, am făcut o faptă pentru care îmi merit soarta. Te-ai fi simțit vinovat. Am greșit, am făcut, acuma suport consecințele, da’ așa… Pentru ce? Că n-ai gândit ca ei? Că am vrut să fim liberi? Să ne exprimăm liber? Merită multe povestite. Multe nu ți le mai aduci aminte, cum o fost ele atuncia, cât erau de tragice. N-o fost simplu, da’ mi-o făcut plăcere să povestesc, pentru că românii de azi și de mâine trebuie să știe prin ce am trecut noi. Am făcut un efort, da’ cred că merită, pentru că trebuie să rămână ceva după noi, iar vorbele-s vorbe și scrisu-i scris.“ (Lucreția Jurj)
„Spre deosebire de alte lucrări memorialistice, aceasta este o carte provocată de istoricul oralist. Ea s-a născut, pe de o parte, dintr-o presiune interioară a femeii luptătoare din munți de a depune mărturie despre dramele de care a avut parte, elaborând personaje din fatalitatea amintirilor tragice, iar pe de altă parte, din imperativele exterioare, circumscrise discursului public, ale istoriei interzise atâtea decenii. Prin urmare, este o mărturie a unui om simplu, care nu are emfaza auctorială a literaturii memorialistice apărute după 1989. Lucreția Jurj povestește «istoria ei», care în mod indirect a fost și istoria noastră, nespusă, dar împărtășită.“ (Doru Radosav)
„Lucreția Jurj înțelege cât de importantă este neuitarea, memoria, în istoria recentă a României; de aceea, mărturia ei se dorește a fi simplă, fără zorzoane, fără o stilistică anume, fără tropi, în linia adevărului franc. Dar la fel de limpede Lucreția Jurj înțelege cât de necesară este rostirea durerii, relatarea suferințelor (fie și într-un mod discret).“ (Ruxandra Cesereanu)
Sheera Frenkel, Cecilia Kang, Un adevăr neplăcut. Facebook și lupta pentru dominație
Bestseller „The New York Times“, în curs de ecranizare de către HBO într-un serial cu Claire Foy în rol principal
Cartea anului 2021 – „Fortune“, „Foreign Affairs“, „The Times“, „Cosmopolitan“
Traducere din limba engleză și note de Iulia Singer
Cândva una dintre poveștile de succes din Silicon Valley, compania Facebook a fost afectată în ultimii ani de controverse și de crize. Se pare că, în timp ce conecta oameni și organizații din întreaga lume, gigantul tehnologic, încălcând principiul confidențialității, gestiona în mod fraudulos datele utilizatorilor și contribuia la răspândirea știrilor false în numele creșterii cu orice preț. Sub conducerea lui Mark Zuckerberg și a lui Sheryl Sandberg, cunoscuta rețea de socializare a devenit mijlocul de comunicare preferat de cei care instigă la ură, de infractori și de regimurile corupte, cu urmări devastatoare pentru întreaga omenire. Plecând de la numeroase informații obținute în urma interviurilor cu foști angajați și investitori ai companiei, jurnalistele Sheera Frenkel și Cecilia Kang ajung la o concluzie șocantă: pașii greșiți făcuți de Facebook în ultima perioadă nu reprezintă o anomalie, ci o consecință inevitabilă a felului în care a fost gândită compania.
„Lovitura definitivă.“ („The New York Times Book Review“)
„Bogată în informații importante pentru evaluarea impactului rețelelor de socializare asupra societății și democrației.“ („The Washington Post“)
„Frenkel și Kang demonstrează în mod convingător că, în interesul apărării democrației, trebuie să luăm acum măsuri pentru a curăța Facebook de știrile false, de propagarea urii și a dezinformării.“ (Associated Press)