La umbra globalizării, conflictele internaționale continuă să ardă, la foc mocnit sau mai puternic, fără a mai ține zilnic prima pagină a ziarelor. Într-un apel recent către națiunile democratice și către cetățenii țărilor libere, filosoful, jurnalistul și cineastul francez Bernard-Henri Lévy și-a proclamat, din nou, opiniile de nestrămutat cu privire la războaiele despre care nu mai vorbește aproape nimeni. Cele opt reportaje scrise în ultimii doi ani pentru revista „Paris Match“, alături de alte cinci capitole în care îl redescoperim pe scriitorul-reporter și omul de acțiune B.-H. Lévy sunt incluse în noua carte, publicată recent la Polirom, Pe urmele celor fără nume.
Din Nigeria și Kurdistan până în Ucraina, Somalia sau Bangladesh, călătoriile lui Bernard-Henri Lévy le continuă pe cele de tinerețe, arătând, de data aceasta, măsura în care comunității internaționale pare să îi pese prea puțin de aceste războaie care continuă și care, totodată, se dovedește incapabilă să gestioneze criza refugiaților.
În cele cinci eseuri din prima parte a cărții, descoperim toate acele contexte ce l-au format pe filosoful francez care avea să fie pus pe lista neagră a lui Erdoğan să își riște viața în teatrele de război din întreaga lume și să arate, neostenit, că sprijinul pe care îl putem oferi semenilor noștri nu ar trebui să țină cont de granițe. În opinia sa, „solidaritatea nu are limită“, „justiția nu este diferită dincoace și dincolo de o frontieră suverană“ și „nu este mai absurd, chiar dacă nu am o percepție palpabilă, să simpatizez cu spusele unuia din Bangladesh, cu cererea de dreptate a unei femei iraniene fără văl, cu drepturile unui tibetan arhaic sau ale unui călăreț al lui Kessel, decât cu depresia unui tânăr din cartiere sau cu drama unui șomer care nu-și mai primește ajutorul și a cărui viață pare deodată confiscată“.
Prezentul scoate la lumină nedreptăți din ce în ce mai mari
Bernard-Henri Lévy este cel care spune fățiș că nu poate fi jurnalist pentru că încalcă principiul „sacrosanct al neintervenției“, scopul său fiind tocmai acela de a ajuta, de a interveni, de a lăsa deoparte obiectivitatea: „mă deghizez în reporter deoarece cred în anchetă, în investigație, în fierul înfipt în rană, în cufundarea în miezul evenimentului“. Este justițiarul a cărui unealtă e scrisul, al cărui mod de a povesti e uneori filmul căci „o imagine, când e corectă, poate să valoreze cât zece mii de puști“. Este cel care și-a dedicat viața adevărului spus în numele oamenilor „osândiți de oameni, de culturi, de monarhii, de tiranii, de oligarhi sau de pseudodemocrații“.
Chemarea sa lăuntrică, amintită și explicată de-a lungul eseurilor din Pe urmele celor fără nume își are izvorul nu doar în „apelul lui André Malraux, care își lansa ideea de Brigadă Internațională pentru Bangladesh“, nu doar în cartea Portrait de l’aventurier sau în dorința sa de a explora teritoriile albe de pe hartă, ca răspuns „în fața imaginilor întrezărite, odinioară, ale genocidului din Bangladesh, ale războiului din Tigray sau ale asediului orașului Sarajevo“, sau văzând „dezastrul de la Darfur sau trupurile spintecate ale creștinilor din Nigeria“ și denunțând „indiferența feroce“ a compatrioților europeni. Părăsind „zona de confort sartriană“, este și va rămâne, până la finalul vieții, ghidat de un „punct de lumină“ dinăuntrul său, de „conștiința intimă și transcedentală“.
Fără îndoială, cartea e un manifest prin care încearcă „să le ofere o voce celor fără voce și să îndrepte un fascicul îngust de lumină spre un război uitat sau o sărăcie lucie ignorată“, amintind lumii și celor care vor descoperi această carte că avem de ales între a duce o luptă facilă, „aceea care începe și se oprește la ușa casei mele, în relația mea cu subiecți care îmi seamănă și despre care am o experiență palpabilă“, sau o luptă dificilă și care știe „să detecteze josnicia în acțiune“.
Prezentul scoate la lumină nedreptăți din ce în ce mai mari, chiar și în cadrul societăților democratice, chiar și în inima Europei care, pentru autor, va rămâne întotdeauna „cea pe care o iubeau Stefan Zweig și Romain Rolland“.
Lévy e un călător înainte de a fi orice altceva
Aceste nedreptăți se diferențiază, cel mai adesea, doar în funcție de granițele în spatele cărora nu se poate interveni sau se intervine mult prea puțin, pradă nepăsării internaționale: „Cea mai nedreaptă dintre nedreptăți, mama tuturor celorlalte, este, mai mult ca niciodată, posibilitatea de a te naște mai degrabă la o anumită latitudine decât la alta, mai curând într-un loc clement al planetei decât în una dintre zonele sale de nenorocire; fără a mai vorbi de cei pe care nici o națiune nu-i recunoaște ca subiecți de drept, despre care nimeni nu vrea să știe unde s-au născut și unde vor muri și care, în virtutea unui paradox ce nu mai are nici un mister de la Hannah Arendt și Giorgio Agamben încoace, sunt lipsiți de drepturile omului tocmai pentru că sunt doar oameni“. Pentru filosoful francez, „omenirea nu a fost niciodată atât de separată de ea însăși și de divizată“, atât de abandonată unor obiective fără valoare.
Bernard-Henri Lévy e un călător înainte de a fi orice altceva, convins că doar acest drum către teritorii necunoscute „este împrejurarea prin excelență în care te detașezi de tine însuți, în care te eliberezi de propria importanță și în care ai o șansă, o mică șansă, să te înstrăinezi și să devii puțin altul“. El este, fără nici un dubiu, „cel a cărui călătorie este o întoarcere la o cetate pierdută și cel ce călătorește spre o cetate despre care nu știe că e promisă“, dar care continuă să cartografieze, scriind, măsura injustiției sociale, tragedia unor „războaie fără speranță, fără coerență și fără revelație“.
Denunțând chipurile care își întorc privirea de la cei care au nevoie de ajutor și enumerând drama celor care continuă să fie victime nevinovate ale unor războaie care se duc adesea departe de camerele televiziunilor internaționale, scriitorul amintește că avem nu doar datoria de a reinventa umanismul, „la 50 de ani după Michel Foucault“, dar și pe aceea de a-i primi, cu brațele deschise, pe cei care rămân prinși între granițe, fără să fie recunoscuți, salvați, găzduiți: „femeile, bărbații și copiii care zac în mizeria acelei ocne sub cerul liber, a căror singură crimă este de a fi visat la Europa, trebuie în mod imperativ și necondiționat să fie primiți printre noi“. Societatea modernă pare să dea greș, an după an, în a face față unor crize care nu pot decât să ia amploare fără intervenția eficientă a organizațiilor internaționale.
Atrăgând atenția, în fiecare reportaj, asupra situației care nu se va rezolva prea curând (unul dintre reportaje e dedicat Ucrainei și războiului care făcuse deja zeci de mii de victime înainte de a fi luat amploare în primăvara acestui an), Bernard-Henri Lévy urmărește busola interioară care îl întoarce constant către locurile pe care vrea să le salveze, să le arate lumii întregi, să le ajute să facă încă un pas către pace. Uneori, așa cum s-a întâmplat în Sarajevo, pacea îi oferă cadrul mult visat: „femeile care reîncepeau să se machieze, profesorii să predea, stu- denții să studieze, cineaștii să filmeze, scriitorii să scrie“. Pe lângă imagine, cuvântul scris va avea întotdeauna forța nepieritoare a memoriei, a păstrării unui adevăr pe care timpul să nu-l poată șterge. Și poate că, în cele din urmă, războaiele uitate vor ajunge să aparțină doar trecutului, iar nu ignoranței noastre.
Bernard-Henri Lévy, Pe urmele celor fără nume, Polirom, 2022