În fapt, anul 1982 a fost un an bogat în filme de mare calitate cinematografică și de mare succes la public, de la Ghandi sau Sophie’s Choice la An Officer and a Gentleman, The Year of Living Dangerously, la Annie, 48 Hrs. sau Pink Floyd – The Wall. Dar, pentru foarte mulți, este indiscutabil faptul că cele 12 luni de acum patru decenii au reprezentat cel mai bun moment pentru filmele SF, fantasy sau horror din istorie.
Cel mai mare succes al anului avea să fie E.T.: The Extra-Terrestrial al lui Steven Spielberg, cu încasări la box-office cum nu mai văzuse Hollywoodul până atunci, chiar mai mari decât cele ale Războiului stelelor. Un alt mare succes al anului a fost Star Trek II: The Wrath of Khan care, după atâtea decenii, rămâne cel mai bun film Star Trek realizat până la această dată. În acest box-office al anului 1982, Steven Spielberg se mai strecoară și ca producător pe genericul filmului Poltergeist, un horror regizat de Tobe Hooper care îngrozea în vara acelui an publicul american și cel din alte părți ale planetei.
Surprinzător, 1982 a fost un an bun pentru filmele heroic-fantasy care, până atunci, asimilate filmelor cu povești pentru copii, n-ar fi atras atenția nici unui producător. Este anul în care Arnold Schwarzenegger se făcea cu adevărat cunoscut în prima adaptare a povestirilor lui Robert E. Howard cu Conan barbarul. Un film similar, a fost și fantasy-ul The Beastmaster, care avea și el să dea câteva continuări și un serial TV anemic, dar care se bucură și astăzi de o foarte bună reputație ca film cult. În același timp, Jim Henson și Muppets realizau The Dark Crystal, un fantasy cu păpuși animatronice care, deși nu avea să fie la vremea respectivă un mare succes, avea să rămână drept unul dintre cele mai bune filme fantasy realizate vreodată. În fapt, e drept să spunem că la vremea respectivă producțiile fantasy nu au avut pe marile ecrane succesul pe care îl aveau în librării. A fost nevoie să vină trilogia Stăpânul inelelor, două decenii mai târziu, pentru a impune cu adevărat acest gen în gusturile consumatorilor de film, dar începutul a fost făcut în 1982.
Au existat, firește, și câteva continuări în acel an, dar departe de nebunia de astăzi. Pe atunci, serii horror deja de succes veneau cu alte capitole, cum ar fi un nou Vineri 13, un nou Amityville și un al treilea Halloween, dar și un Piranha II: The Spawning, un eșec al cărui regizor, concediat de producători, se gândea că ar fi mai bine să se gândească la altă carieră. Regizorul debutant, un anume James Cameron, scria, totuși, un scenariu despre un robot ucigaș venit din viitor…
Tot o continuare, la prima vedere, era și noul Mad Max, al australianului George Miller, dar, de fapt, sub titlul de The Road Warrior era o reformulare, un remake cu un buget mai consistent, al precedentului Max Max care șocase, în 1979, publicul de la Avoriaz. De data aceasta, viziunea cumplită a deșertului postapocaliptic avea să prindă cu adevărat atât la public, cât și la critică și să lase o amprentă puternică asupra culturii populare. Și să îl lanseze spre orbita starurilor pe actorul Mel Gibson.
Însă, în afară de acestea, spre deosebire de actualul peisaj compus numai „reboots“, „spin-offs“ sau firme-formulă cu supereroi, în 1982 exista o uriașă diversitate tematică și foarte multă originalitate. E drept, multe dintre producțiile anului, dotate deseori cu bugete minuscule, și-au găsit greu un public. Multe au fost descoperite de spectatori abia pe video sau când au ajuns difuzate la TV. Însă pasionatul de SF sau horror avea de ales, printre altele, între un Basket Case, despre un geamăn mutant ucigaș, un Klaus Kinski în Android, sau un film despre hipsteri new-yorkezi drogați de extratereștri în Liquid Sky. Sau să se lase terifiat de ororile biologice imaginate de David Cronenberg în excelentul Videodrome.
Între timp, succesul uriaș al lui E.T. avea să aibă un uriaș efect asupra Hollywoodului, care s-a convins că trebuie să investească din ce în ce mai mult în blockbustere, în dauna producțiilor mai mici. Și, în același timp atrăgea atenția asupra SF-ului și fantasy-ului ca genuri tot mai gustate de public. Însă, în 1982, într-un an atât de bogat, aceste genuri încă luau prin surprindere pe mulți, iar primirea lor dovedea o prăpastie consistentă între critici și publicul tânăr.
De exemplu, nimeni nu contestă astăzi Blade Runner, pe care mulți îl consideră cel mai bun film SF realizat vreodată și al cărui impact și influență la nivelul întregii societăți este uriaș. Dar la lansarea din 1982 a fost primit cu răceală cel mult, fiind lăudat, eventual, pentru stilul vizual al regizorului Ridley Scott. De asemenea, la vremea respectivă, puțini critici de film auziseră de scriitorul Philip K. Dick, decedat în același an, al cărui roman stătuse la baza filmului lui Scott.
De asemenea, este greu de imaginat că un alt clasic inevitabil al genului, The Thing al lui John Carpenter (în fapt, și el un remake), a fost și el primit, în 1982, cu ostilitate, atât de critici, cât și de mare parte a publicului.
La fel, Tron, primul film în care personajele intră într-un univers cibernetic și care este în majoritate realizat pe calculator, nu a avut un succes echivalent cu Star Wars, să zicem. Dar Tron a arătat că un univers digital virtual este posibil și a plantat sămânța care avea să dea roade două decenii mai târziu.
De ce a fost 1982 un an atât de bun pentru producțiile cinematografice arondate imaginarului? A fost situația economică și politică dificilă care a împins publicul spre divertisment? Au fost producătorii care, după succesul lui Star Wars au investit mai mult în astfel de producții? Greu de spus. Peisajul de astăzi, însă, când SF-ul, fantasy-ul și horrorul domină fără drept de apel producția cinematografică, este din păcate mult mai sărac și lipsit de diversitate și imaginație față de perioada de acum patru decenii.