Opinii  -  Radu Cucuteanu  -  

Edward Hull, Moartea găsind un autor care își scrie viața, 1827

Printre caracteristicile pe care le putem asocia românilor se numără reziliența. Dar ce spun eu rezili­ență, impermeabilitate, da, pare un termen mai potrivit. Aderarea la o opinie de grup, în acest context. Ceea ce adesea înseamnă respingerea unei opinii contrare, rezis­ten­ța la argumente și dovezi, pe scurt refuzul unei discuții și situarea într-un plan superior, din care îi vezi pe ceilalți mici.

Bineînțeles, asta vine la pachet cu interpretarea viciată a realității. Criticile pe care le auzi la adresa opiniei personale, dar de grup, au tot timpul o explicație meta, dincolo de scopul lor în sine: cutare îți vrea locul, cutare vrea să fie el în centrul atenției, cutare e motivat de un interes obscur. Sau, dacă nu se identifică un motiv anume, pur și simplu criticul este un individ invidios, pe scurt un individios – ceea ce se numește astăzi hater. Pentru că asta rezultă: „dă cu ură“, caută să distrugă, vrea să nimicească, urmărește să ruineze ceea ce este, în acel plan superior în care se situează creatorul, adică opinardul, un lucru frumos, mai ceva decât perfecțiunea.

Voci, vociferare, vocalize

Ne lovim zilnic de această formă de reziliență negativă. Ceea ce surprinde este faptul că adesea aceasta se întâmplă din părți ale societății pe care le bănuim de a fi altfel. Oameni care par altfel, care vor să se desprindă de meșteșugurile și beteșugurile unei societăți vetuste se dovedesc, în sine, a func­ționa pe baza aceleiași psihologii rudimentare, de retragere în donjonul propriu al idealului pe care consideră că l-au atins. Cum spuneam, o formă de reziliență negativă.

Dar apoi, vine răspunsul față de critică. Pardon, față de vocea critică. Scuze, atacul față de vocea critică. Un atac care uneori arată ca o simplă încăierare, alteori este orchestrat. Pentru că adesea rezilientul se simte atacat personal prin critica adusă creației sale. Astfel încât, în baza spiritului de grup, angrenează vocile celor ce aderă la opinia sa. Pe scurt, ceata lui Pițigoi. Ceea ce este o greșeală pe multe planuri. Și asta, printre altele, pentru că oamenii buni sunt de obicei solitari, netrebnicii sunt solidari în asemenea ocazii.

Prea puțin despre Barthes

De pe vremea când nu studiam Literele, dar le citeam mai mult, țin minte și astăzi eseul lui Ronald Barthes din 1967, La mort de l’auteur. Bineînțeles, Barthes acolo se îndeletnicește de parte literară, însă, la fel de bineînțeles, spectrul poate fi lărgit pentru tot ce înseamnă creație umană. (Nici nu mai amintesc de Ce este un autor? de Michel Foucault.)

Dar oare, pentru a reveni la întrebarea clasică, ce a vrut să spună autorul? În această direcție voi rezuma pe cât de stângaci pot: odată ce autorul a finalizat creația și o oferă lumii, ea nu îi mai apar­ține. Din acel moment, ea aparține întregii lumi, tuturor și fiecăruia dintre cititori (unde, evident, cititor este și cel care interpretează o fotografie, un text, o cană, un logo, o casă, orice creație). Sau, ca să apelez chiar la cuvintele lui Roland Barthes, „nașterea cititorului trebuie să fie prețul morții autorului“.

Din momentul publicității, creația nu mai aparține autorului, ci societății. Se presupune că în acel moment creatorul este mul­țumit, împlinit, fericit de rezultatul obținut. Ori a atins perfecțiunea, ori a oferit ce avea de oferit și a ajuns la un punct final. Ori – lucru des întâlnit – atât (s-)a putut.

Astfel că fiecare dintre cei care intră în contact cu rezultatul are posibilitatea să interpreteze cum vrea creația – iar Umberto Eco este cel care arată că interpretările pot fi fără limită. Chiar dacă densitatea lor riscă să perimeze obiectul, chiar dacă unele riscă să fie artificiale.

Barca pe valuri se scufundă ușor

Dar să revenim la Barthes. Ca să înțelegem mai bine ce înseamnă moartea autorului: pot să am o opinie critică despre perioada roz a lui Picasso. La fel cum pot să am o opinie critică despre creațiile lui Petre Antonescu. În mod identic, o părere critică despre poezia lui Darius Brașov – care e încă în viață. Dar, așa cum nu mă aștept ca Picasso sau Petre Antonescu să îmi răspundă, nu mă aștept nici ca cel încă în viață să o facă. Aceasta înseamnă moartea autorului. (Bine, nu numai asta, Barthes critică critica ce se bazează pe biografism și pe intenționalitate pentru a explica sensul „definitiv“ al unui text.)

Trecând mai departe, dacă este nevoie ca un creator să vină ulterior să explice ceea ce a vrut să facă, care i-au fost intențiile, este clar că ceea ce a oferit publicului (livrat, cum i se spune – în chip oribil – mai nou) e neterminat, e crud. Această formă de eșec este și cea care îl face pe autor nesigur – de asta intervine în discuții care nu îl mai privesc – și, din păcate, ade­sea agresiv, venind cu răspunsuri la întrebări pe care nu a fost în stare să și le adreseze singur.

De aici derivă și impermeabilitatea la argumente, în loc să observe că a lansat la apă o barcă prost călăfătuită, care tot ia apă. Iar ca creator să ajungi la așa ceva este foarte grav, mai ales pe măsură ce te retragi tot mai sus în turnul tău de fildeș: este ca și cum ai încerca să postulezi ideea unui Dumnezeu care nu are încredere în sine, care nu se mai crede pe sine însuși, deci a unui Dumnezeu ateu.

Forme, fonduri

Pe de altă parte, nici cu cei care se raliază la părerile post-faptice ale autorului nu are cum să îți fie rușine. Observi cum se contorsionează logica, în grup, mai ceva decât Porces și Caribea, cei doi șerpi trimiși de zei pe trupurile lui Laocoon și ale fiilor săi. Cum apoi argumentele sunt mereu de formă, niciodată de fond. Iar contemporaneitatea lui Titu Maiorescu este în continuare motiv să te temi pentru societatea în care te afli.

În schimb, în interiorul grupului, laudele, confirmările suficiente, sesiunile de bătut palma și de adulație în cerc, de promovare rotundă, de autovalidare devin aproape ritualice. Iar deasupra lor se situează liderul carismatic, cel care a trebuit să explice plebeilor de ce creația sa este o operă de artă în sine. În timpul acesta, în jurul său se încinge o horă, din care răsună laude privind frumusețea hainelor celor noi ale împăratului.

Și astfel nu doar că vedem cum metehnele din societatea românească se perpetuează, ci vedem cum capătă noi forme, care amintesc de vreun film realizat de David Cronenberg.

Din păcate, adesea problema nu este că hainele împăratului nu există, ci că doar ele există. Numai că sunt goale. Împăratul e cel care lipsește. Așa cum prea adesea și oamenii sunt goi.