Un poliglot american (nepot al lingvistului german Maximilian Berlitz), povestește că în copilărie fiecare persoană importantă din jurul lui vorbea cu el în altă limbă: tatăl în engleză, mama în franceză, bunicul în germană, bona în spaniolă. Băiatul ajunsese să creadă că fiecare om din lume vorbește în mod natural altă limbă. Ca să te descurci, trebuie să înveți limba fiecăruia… Azi o asemenea copilărie nu mai miră probabil pe nimeni, popoarele se amestecă temeinic. Băiatul unor amici ai mei arheologi vorbește cu mama lui în sârbă, cu tatăl maghiară, iar la școală, pentru că trăiesc în Austria, germană. Ce noroc, să primești de-a gata această combinație minunată de limbi!
Povestea micului Berlitz ar fi meritat inclusă în cartea lui Umberto Eco despre utopii lingvistice, În căutarea limbii perfecte (Polirom, 2002). Nu că ar putea duce lipsă vreodată Eco de anecdote sau de erudiție. Însuși mottoul cărții este un pasaj din Herodot, binecunoscut publicului, care mă urmărește și pe mine încă de când l-am citit prima oară. E vorba acolo de faraonul egiptean Psammetihos (urmez grafia din traducerea din greacă a Feliciei Vanț-Ștef, 1961), care, vrând „să știe care or fi fost primii oameni, […] încredințează unui păstor doi prunci, […] poruncindu-i ca nimeni să nu rostească nici un cuvânt față de ei; copiii să stea într-o colibă, cu desăvârșire singuri“. Toate astea, „pentru că voia să afle care va fi prima vorbă pe care o vor rosti copiii“ – vorbă care ar fi urmat să fie, în mod necesar, în limba naturală a omului, neinfluențată de cea a locului unde el se întâmplă să se nască. Episodul acesta se încheie cu rezultatul că primul cuvânt spus până la urmă de copiii care nu auziseră pe nimeni vorbind este – Herodot ne transmite fără să clipească ceea ce îi povestiseră preoții din Memfis – un cuvânt frigian însemnând „pâine“.
Experimentul acesta a fost repetat (cu un sfârșit tragic) aproape două milenii mai târziu de Frederic al doilea, care presupunea că asemenea copiii vor începe să vorbească spontan fie în ebraică, greacă, latină sau arabă, fie în limba părinților lor. Aici trebuie să adaug că, dacă ebraica a fost mult timp considerată limba primordială a omului, inclusiv de către Părinții Bisericii, părinții arheologiei preistorice ar da orice să audă măcar o dată vorbindu-se echivalentul ei științific, adică vechea limba proto-indo-europeană, cea din care se trag limbile vorbite azi de jumătate din populația globului. Probabil că un pic din obsesia unei limbi paradisiace, care exprimă totul simplu, deplin și spontan, se află în spatele oricărei abordări a subiectului, dinspre teologie, lingvistică sau alte domenii. Alteori e invers, limbile de azi sunt proiectate în paradis. Eco citează undeva un autor suedez de secol 17 care e de părere că Dumnezeu i se adresa lui Adam în suedeză, acesta răspundea în daneză, iar între timp Eva era sedusă de un șarpe care vorbea franceză.
În încheiere, despre scriitori, care au și ei o obsesie aproape cabalistică pentru o limbă primordială. O limbă care să meargă la suflet cititorului, cu totul deosebită de limba rece și seacă folosită „în comerț, armată și administrație“, cum se zice prin manuale. Scriitorul ar vrea desigur ca, deschizând cartea lui, cititorul să aibă impresia că a vorbit douăzeci de ani la rând chineză și abia acum are în fața ochilor cuvinte în limba lui maternă – cuvinte care îl topesc, oricât de banale ar fi ideile. Pe de-o parte, e foarte bine să-ți dorești asta, pentru că o asemenea limbă te-ar ajuta automat să refaci undeva un contact care s-a dezlipit și care, deodată reparat, face jucăria să meargă din nou. E unul din scopurile mari ale literaturii, să repoziționeze cititorul în propria lui emoție, pe care o uitase. Pe de altă parte însă, scriitorul
n-ar trebui să râvnească la asemenea trucuri, asemănătoare unui vânt puternic care te împinge din spate ca să scoți un timp mai bun la alergare. Tocmai pentru că marea literatură nu se scrie cu cuvinte magice sau paradisiace, ci cu cuvintele de toate zilele.