Cum se comunică lucrurile cele mai intime, secretele noastre cele mai periculoase, atunci când nu le mai putem ține pentru noi? Prin basme se spune că te duci pe câmp, faci o groapă în pământ, rostești aceste secrete acolo și apoi acoperi groapa. Această manevră complexă poartă azi numele de „scrisul la ziar“. Intimitatea noastră se ascunde acum în plin spațiu public.
După o sută de articole în minunatul „Supliment de cultură“ – și scriindu-l azi pe ultimul – îmi dau și eu seama ce curios e conceptul de transparență. Pe de-o parte, prin a fi transparent înțelegem a-l invita pe celălalt să urmărească singur cele mai complicate procese din noi, a-i pune onest toate detaliile noastre la dispoziție spre evaluare, pe scurt, a ține totul la vedere. Dar transparent înseamnă și a nu putea fi deloc văzut, cu alte cuvinte, de negăsit, ia-l de unde nu-i. O rubrică săptămânală înseamnă șansa de a fi foarte aproape de cititori, cu bonusul neașteptat de a putea fi și incognito ca un copil în mantie, cu mască de Zorro. Eu m-am bucurat de fiecare articol ca de o călătorie imaginară săptămânală la Iași. Acum a venit timpul pentru călătorii adevărate la Iași. Uneori ele nu pot fi făcute simultan.
Pentru geometri – pentru orice om normal, ce mai! – drumul cel mai scurt între A și B este linia dreaptă. Pentru un scriitor, drumul cel mai scurt între A și B este „depinde“. Și în asta stă, de obicei, forța și slăbiciunea oamenilor care se ocupă cu ceea ce numim, cu un cuvânt dur, cultură. Forța este a nuanțelor, fără care toți suntem o apă și un pământ, viața noastră e redusă la mecanică, iar oamenii pe care îi iubim devin doar marionete generice. Slăbiciunea, pe de altă parte este a relativizării excesive. Asta duce la două mari rele: la tocmeală, adică la negocierea principiilor, și la toropeală, adică la incapacitatea de decizie. Nu știu cât mai ajung azi scriitorii la public. Cei care fac jurnalism cultural pot fi însă, și ei, furnizori de nuanțe. Orice jurnalist bun e și scriitor. Cred că de aici ne vor veni multe surprize plăcute: vom începe să găsim tot mai multe texte fantastice pe bloguri și în presă. Nu e vreun păcat să te lași cu totul de literatură și să faci publicistică. Și chiar dacă ar fi, nu mai știu ce teolog zicea că a păcătui nițel e OK: „nu merită și Dumnezeu să aibă pentru ce să ne ierte?“. Și evident, nici invers nu e un păcat, să te lași de publicistică și să încerci să mai scrii ceva din literatura pe care ai impresia, justificat sau nu, că ar trebui s-o scrii. Drumul cel mai scurt între A și B este o carte.
Majoritatea articolelor publicate aici au avut pretexte culturale. Nu pentru că viața s-ar reduce la cărți, ci pentru că nimic nu extinde domeniul vieții cum o fac cărțile. E o părere care sună, cred, uscat și tradițional, dar pe care eu nu am cum să mi-o mai schimb. Fiecare aventură reală din viața noastră e dublată, și uneori făcută posibilă, de o aventură livrescă. Ordinea firească a lucrurilor este: 1. Citești despre cei care au plecat în jurul lumii. 2. Pleci în jurul lumii.
Am numit rubrica asta „Câteva pânze sus“ dintr-un fel de cult al anti-triumfalismului. Titlul nu voiam deloc să sugereze tăiatul aripilor, nici cusurgeală, nici, ca să zic așa, o pasiune pentru bemol. Căci cultura este în primul rând entuziasm. Așa că acum, la sfârșit, vreau să fac un exercițiu de lipsă de moderație și să invit cititorii să ridice toate pânzele și să-și continue mai abitir călătoriile. Că veni vorba, se poate spune că aventura supremă din romanul lui Radu Tudoran are loc înainte de călătoria propriu-zisă. Ea este rugămintea cuiva „credincios și cinstit“ – a sfiosului bucătar, mare autor de boroboațe, care ar dori și el să facă parte din echipaj. Adevărata aventură stă, pentru mine, tocmai în această replică: „Domnule, luam și Ismail!“.