Recent s-a iscat un mic scandal în micuța capitală culturală europeană Timișoara: singurul festival internațional de literatură cu o oarecare tradiție (de zece ani) a ratat pentru prima oară finanțarea primăriei orașului din pricina punctajului mic obținut de proiect – același proiect care până acum a avut ca rezultat o manifestare ce a pus cât de cât orașul pe harta literară a României (nu ca FILIT-ul ieșean, dar orișicât…).
Ce m-a mirat – și m-a făcut să mă gândesc cum se schimbă vremurile, oamenii și birocrația – a fost răspunsul Centrului de Proiecte Timișoara la contestația depusă de organizatorii festivalului: „Aplicația“ (of, aplicația!) „nu a prevăzut activități educative care să deschidă evenimentul cultural spre comunitate, spre grupurile vulnerabile, spre cartierele orașului în toată diversitatea lor. De asemenea, obiectivele acesteia nu sunt suficient de clar explicate în aplicație și nu evidențiază elemente de noutate pentru ediția din acest an“.
Culturalizarea asta deschisă spre comunitate și spre grupurile vulnerabile îmi amintește de literatura pentru mase cerută de propagandiștii comuniști în anii realismului socialist. Orice autor ale cărui scrieri se abăteau de la proiectul ideologic impus de partid risca să fie acuzat de elitism, cosmopolitism, de dispreț la adresa maselor populare și să i se interzică dreptul la semnătură. Asta în cel mai bun caz. În anii 1950-1960 muncitori din uzine și țărani din sate erau strânși cu anasâna ca să fie culturalizați, adică să asculte poeme și proze ale unor tovarăși scriitori care vorbeau despre realizările comunismului, despre eroi ai muncii proletare și despre planuri cincinale. Muncitorii și țăranii se plictiseau, scriitorii, nu mai puțin, dar activitățile se făceau și se bifau, fiindcă așa o cerea politica partidului. Ulterior artiștii invitați erau recompensați (sau măcar tolerați) pentru că participaseră la acțiuni de culturalizare, iar activiștii de partid își treceau activitățile respective în CV-urile care pe atunci nu se numeau CV-uri. Țăranii și muncitorii se întorceau la treaba lor și toată lumea era mulțumită că scăpase de încă o corvoadă.
Una din marile tâmpenii ale concursurilor pentru finanțare din zilele noastre este favorizarea necritică a „proiectului“ (adică a unei înșiruiri de cuvinte scrise într-o limbă de lemn, cu ochii pe obiectivele cerute de finanțator, ca să le bifezi pe toate) în dauna tradiției reprezentate de un festival care funcționează cu succes de zece ani. Rășpăluirea limbii de lemn zgârie urechea numai când citești că obiectivele festivalului „nu sunt suficient de clar explicate în aplicație și nu evidențiază elemente de noutate“ – auzi, nu evidențiază elemente de noutate! („Ce mai faci, scrii, citești? Nimic nou, nimic nou…“) Deși, ce-i drept, obiectivele literaturii în general nu pot fi explicate suficient de clar – ba chiar deloc –, așadar de ce-ai mai susține oricât de puțin o asemenea ambiguitate care nu se deschide spre grupurile vulnerabile? De ce-ai mai finanța proiecte literare – și, în general, culturale? După cum scria undeva pe Facebook prozatorul Michael Haulică, „dacă vine un ONG cu un concurs de păcănele, […] ar fi bun și pentru persoane defavorizate, ar ajunge în cartiere diverse“.
Într-o cheie ironică, nu pot să nu bănuiesc că încrederea oarbă pe care o are echipa de la Centrul de Proiecte în posibilitatea de a evalua obiectiv, tehnic și decontextualizat niște proiecte culturale își are originea în cel mai mare succes și cel mai mare rateu cultural timișorean prefigurat la orizont: Capitala Culturală Europeană. Timișoara și-a câștigat acest titlu grație unui proiect extraordinar pe hârtie. Unul teoretic. Iar apoi, cu toate obiectivele bifate pe hârtie, cu toate țintele atinse pe hârtie, cu toată atenția acordată comunităților, defavorizaților, marginalilor, cartierelor, diversității pe hârtie, când a fost să pună proiectul de pe hârtie în practică, s-a cam ales praful. Fiindcă hârtia nu poate înlocui practica – sau, în cazul concret al Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, experiența a zece ani de reușite.
Îmi imaginez cu cinism cum ar concepe un ONG, orice ONG, un astfel de proiect pe hârtie, ca să își asigure finanțarea: „Hei, ia uite ce vor ăștia la cerințe! În regulă, băgăm un prozator rom, mai băgăm și-o poetă oarbă, pardon, cu deficiențe de vedere, și să vedem dacă e cineva atât de nesăbuit încât să ne respingă proiectul și să se trezească cu ditamai acuzația de discriminare. Mergem prin cartiere, facem lectură publică în piețe, cu ceva muzică populară sau altceva tradițional, local, ce-o fi, să vină lumea, și chiar dacă nu vine, suntem noi, avem echipa acolo, facem poze și gata, am bifat evenimentul“.
Așa se face. Scriitorii ăștia elitiști nu înțeleg mersul vremurilor înainte – că înainte era mai bine.