Ce să-l fi întrebat? De ce preferă să cânte pe un scaun de birou cu spătar? De ce nu privește niciodată publicul din sală în timpul concertului? De ce live–ul și nu studiourile de înregistrări? De ce poartă barbă, sau – și asta ar fi fost chiar culmea! – de ce nu dă interviuri? Nu, nu mi-am dorit un interviu cu Radu Lupu, cel puțin nu după ce am îmbătrânit cu interpretările sale din Beethoven, Mozart, Debussy și, mai ales, Schubert și Brahms. Radu Lupu, geniul discret și taciturn, cu ochi de tăciune sfredelitori, tempouri incredibile și pianissimo cum numai la Celibidache puteai auzi, vorbea cel mai bine atunci când se așeza la pian.
Festivalul Enescu 2013 © Andrei Gîndac
Pe 18 aprilie, vestea dispariției lui Radu Lupu, la 76 de ani, a creat o veritabilă undă de șoc în întreaga lume. De la prieteni apropiați și mari personalități interpretative, până la muzicieni cu care a împărțit ocazional scena sau melomani care l-au aplaudat în recitaluri și concerte, declarațiile din social-media sau necrologurile presei internaționale sunt tulburătoare: „Ne va lipsi enorm, nu doar nouă, românilor, ci întregii lumi muzicale“, spune Mihai Constantinescu, fostul director executiv al Festivalului Enescu și coleg de liceu cu Radu Lupu, care în mandatul său a reușit performanța să-l aducă acasă de două ori pe marele pianist.
„Lumea a pierdut un poet, un uriaș cu suflet bun și blând“, scrie Yuja Wang pe Instagram; „Pentru mine, Radu a fost lumina muzicii, a tinereții, a formării mele ca muzician și ca prieten“ – Cristian Mandeal; „a murit pianistul care și-a uluit ascultătorii“ – „The New York Times“; „Devastat la pierderea unuia dintre cei mai mari muzicieni de astăzi“ – Seong-Jin Cho; „Radu Lupu a fost arhi-magul pianului“ – Alex Ross; „a murit pianistul indicibilului“ – „Le Monde“.
Emoționante pentru mine, în simfonia dezolării la plecarea din această lume a interpretului român, sunt cuvintele pianistului belgian Julien Libeer: „Ai putea spune că sunt două feluri de oameni în lume: cei care l-au ascultat pe Radu Lupu în direct și cei care nu l-au ascultat. În urmă cu vreo cincisprezece ani a susținut un recital la Bruxelles – Ballades de Brahms, Beethoven op. 31, câteva Preludii de Debussy. Strict vorbind, nu a fost cel mai bun concert al lui – îmi aduc aminte de unele scăpări de memorie și altele. Dar cui îi pasă. Relația lui cu instrumentul a depășit orice am auzit vreodată – cu siguranță, dincolo de propriile înregistrări, care nu au surprins niciodată cu adevărat magia prezenței sale live. Până în ziua de astăzi, bisul lui din acea seară – primul Intermezzo op. 117 de Brahms – este unul dintre momentele majore din viața mea. A fost ca și cum ar fi creat o gaură în spațiu-timp – și abia mă refer la asta metaforic. Dinu Lipatti și Radu Lupu au avut același profesor. Oricât de mult aș regreta că nu l-am ascultat pe primul, faptul că l-am auzit pe Lupu compensează. Recunoștință nesfârșită față de acest vestitor al unei lumi mai bune“.
https://www.youtube.com/watch?v=m6Fq5GhUwgA
© Decca
Nu a fost doar „unul dintre cei mai mari pianiști ai timpului nostru“. Radu Lupu a fost unul dintre cei mai mari pianiști din toate timpurile. Dar timp și spațiu sunt dimensiuni pulverizate atunci când îl asculți pe Radu Lupu, atât în cele câteva puține și inestimabile imprimări lăsate pentru eternitate, cât mai ales în întâlnirile live. Sunt printre fericiții care l-au ascultat în direct, fiecare dintre cele trei concerte la care mi-a fost dat să respir același aer și tempouri cu el traducându-se de fiecare dată în comoție senzorială și revelație.
Ce m-a șocat de la bun început la Radu Lupu, chiar și în unele imprimări, a fost senzația că ascult pentru prima dată partituri pe care le știam, bine și foarte bine. Și, de fiecare dată, întâlnirea cu el a fost ieșire din timp, vis, evadare, interiorizare, finețe și transparență, o călătorie care sfidează gravitația și barele de măsuri, una la capătul căreia m-am simțit încărcat de o frumusețe ireală, intraductibilă în cuvinte.
La fel de șocantă, percepția culorilor, dar și blândețea împărtășită, bunătatea de altă lume a hirsutului total absorbit în fața pianului, de o concentrare statuară, o prezență fără firmitură de vanitate ori gram de epatare, fără nici unul din clișeele de „mare artist“.
Un om singur cu muzica sa, una de o tandrețe infinită, în fraze de noblețe firească și un legato imposibil, dar și de grandoarea unor izbucniri violente din dezlănțuite furtuni sonice.
Heiki Okada © Decca
Radu Lupu refuza înregistrările și preluările radio-tv, turneele de concerte și interviurile, comportament atipic într-o lume a marketingului total. De o indiferență magnifică la rutina glossy a sistemului care creează staruri peste noapte, și-a ostilizat în permanență critica muzicală, care l-a numit „pianist al recluziunii“ sau „un Rasputin al pianului“. Și mai grosolan, așa-ziși specialiști din țară i-au reproșat faptul că a venit atât de rar în România.
Taciturn și discret, Radu Lupu s-a întors mereu la solitudinea studiului între puținele concerte și recitaluri, de aceeași intensitate atât în săli consacrate din marile capitale muzicale, cât și din mici orașe europene. Fără o constanță a agendei de concert, cu un repertoriu restrâns și conservator, cu reticență abrazivă la microfoane și sesiunile de înregistrări, Radu Lupu a preferat să rămână invizibil în afara momentelor întotdeauna memorabile în care a apărut în public.
„Fiecare spune diferit o poveste și acea poveste ar trebui să fie spusă convingător și spontan. Dacă nu este convingător și spontan spusă, nu are nici o valoare. Încerc să obțin spontaneitatea la fiecare nivel. Lucrez în moduri diferite. Lucrez mult departe de pian, doar eu și partitura, astfel încât nimic să nu poată interfera între muzică și mine. Este un proces foarte complex, dar încerc să-mi găsesc propria voce în muzică“, spunea el despre pregătirea muzicală într-unul din rarisimele interviuri, acordat pentru „The Chicago Tribune“ în 1994 jurnalistului american Duncan Scott.
În anii vanitoși ai tinereții, mi-aș fi dorit și eu un interviu cu Radu Lupu. Probabil aș fi vrut să-mi spună despre prima lui profesoară, Lia Busuioceanu, despre copilăria de la Galați, despre Florica Musicescu, profesoara lui și a lui Lipatti, despre tracul îngrozitor al primelor concerte, despre Brahms și rubato și vinurile de Bordeaux, despre renunțarea la compoziție și școala pianistică rusă și despre România lui, țara din care a plecat la 16 ani. În anii din urmă, m-aș fi mulțumit cu o singură întrebare. L-aș fi rugat, one single shot, să-mi spună cum arată Dumnezeu, acel ousia (οὖσα), entitate, esență și substanță, ca ipostas care îl locuia de fiecare dată când se așeza la pian, la întâlnirea cu revelația. Nu sunt sigur că mi-ar fi răspuns.
De ascultat. Mi-ar fi greu să recomand un singur disc Radu Lupu. Optez pentru integrala Decca, o ediție „completă“ în 28 de CD-uri apărută în noiembrie 2015, anul în care pianistul român a primit la Londra, cu ocazia împlinirii a 70 de ani, Ordinul de Mare Comandor al Imperiului Britanic pentru servicii aduse muzicii.
Foto: © Roberto Serra – Radu Lupu în concert la Bologna, 2017