„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Vremea tatălui, de Petre Barbu, care va apărea în curând în colecția „Fiction Ltd“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
După o săptămână, o rablă de microbuz Mercedes a oprit în fața treptelor. Silviu a sărit din Škoda Octavia în ajutorul celor zece clienți, însoțiți de rude, am sărit și eu ca să-i „internez“ la etajul trei. Aveau „trimiteri“, niște hârtii semnate și ștampilate de șeful meu, care le permiteau șederea pentru „tratament“ în Egreta. Erau șase bărbați și patru femei, toți pensionari. Cinci dintre ei sufereau cu oasele și articulațiile, doi fuseseră operați la București de hernie de disc, dar aveau dureri mari și abia se mișcau, trei aveau rinichii în piuneze, fuseseră scoși din dializă cu acordul rudelor, unul suferea cu inima și o femeie tremura din tot corpul, parcă era lovită de friguri… „Mamă! Mamă!“, am strigat când am văzut-o întinsă pe targă, ținându-și poșeta pe piept. Nu era mama mea, dar tremura la fel ca mama mea, cu mulți ani în urmă, operată degeaba de cancer de colon, pentru că o tumoare îi atinsese un nerv sciatic. Urla ca mama mea, urletul deznădăjduit al bolnavului de cancer în fază terminală. Nici morfina n-o mai ajuta. Am cărat-o cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, mamă!, mamă!, până la etajul trei, am lăsat-o să urle, mototolindu-și poșeta, se auzea în toată Egreta, urla la fel ca mama când fusese gonită din spital, pentru că medicul oncolog, după vizita în salon, le-a spus rezidenților și asistentelor, l-am auzit cu urechile mele: „Femeia e putredă! Acasă!“. Mama mea putredă, care continua să urle, n-a mai ajuns acasă, a murit pe stradă, cu poșeta strânsă pe piept. O femeie, care tocmai trecea pe trotuar, a fugit în spital, a chemat un medic să constate decesul, apoi a adus doi oameni de la morgă să care cadavrul. Tot ea m-a ajutat cu bani s-o îngrop. Așa am cunoscut-o pe Larisa, care abia se angajase soră medicală la spital, abia se stabilise în oraș. Peste câțiva ani, oncologul Tudorache a ajuns directorul spitalului, pentru că avea un văr în partidul de guvernământ… Am fugit în veceu și am plâns, dar Silviu m-a găsit și mi-a ținut primul instructaj, puțin i-a păsat că o boceam pe mama: îi dai afară pe însoțitori, îi anunțăm noi când clienții vor fi okey, umpli cu apă toate căldările și le pui la dispoziția clienților… pacienților?, nu, clienților!, multă apă, am să-ți mai aduc o duzină de căldări, dacă nu vor să bea din căldare, atunci să bea direct de la robinet… Bună apă! Nu!, apa este din Fântâna lui Orleanu, pricepi, Alecule?, e trasă din fântâna subterană, pe care a zidit-o și a conservat-o Mihai Orleanu de la căpitanul Costea, slujitorul credincios al domnitorului Radu cel Frumos, bagă la cap, Alecule: apa din Egreta este colectată și adusă din Fântâna lui Orleanu! Cară căldările cu apă de la robinet, apa lui Orleanu, și îndeamnă-i să bea până se pișă pe ei! Ești evanghelistul care trebuie să promoveze acest vârf de lance al marketingului Egreta: apa din Fântâna lui Orleanu! Eu, Evanghelistul Alecu? Al cincilea evanghelist? Cum să scriu Sfânta Evanghelie după Alecu? Este o metaforă, nu te prosti, că ai să rămâi prost!, s-a enervat Silviu. Marketingul are nevoie de evangheliști, adică de clienți satisfăcuți, care să poarte vorba în lume, dar tu ești evanghelistul-șef al apei din Fântâna lui Orleanu! De unde știi că apa Egretei vine din Fântâna lui Orleanu? am vrut să-l contrazic, dar mi-a pus în brațe un borcan de sticlă de trei litri, pentru murături, plin cu jetoane verzi, metalice, fiecare fiind inscripționat cu câte un număr, de la 1 la 100, pe o față, iar pe cealaltă față era înscrisă efigia Egretei, vezi că sunt monedele bătute pe vremea căpitanului Costea!, costă o avere pentru că este averea căpitanului, lăsată din moși-strămoși, ce te chiorăști așa la mine, n-ai învățat la istorie? Nu! Pentru că m-a văzut complet dezorientat, Silviu mi-a explicat: „Noi scriem istoria! Pricepi, Alecule? Noi o scriem și-o vindem drept istorie!“. Apoi, a continuat instructajul: execuți internările numai pe bază de jetoane, adică îi dai clientului care are „trimiterea“ de la mine un jeton și, pe baza acestuia, poți să-l bagi în Egreta, numai după ce se eliberează un loc! Îi trec numele în registru? Nu, nu, nu! Numele nu contează, bagă la cap, evaghelistule!, numărul contează, să aibă jetonul și, după ce ți-l dă, îi legi o brățară pe încheietura mâinii stângi, uite aici punga cu brățări!, brățări verzi, ca să știe clientul că este internat la Egreta, ai grijă să nu pierzi jetoanele și brățările, sunt foarte importante! După ce îți dă jetonul și îi legi brățara, nu uita!, îi aplici clientului o ștampilă pe antebrațul stâng, uite ștampila și tușul special!, ca să aibă dovada că a fost la Egreta, ca să n-o uite toată viața cine l-a făcut bine, cine i-a salvat viața. Nu te implica emoțional în bolile și durerile lor, dar fii amabil, empatic, lasă-i să stea acolo, să facă ce doresc, nu-i lăsa să umble aiurea prin building, numai la etajul trei să stea, dar dă-i afară pe însoțitori, repede, urgent, fără neamuri și rude, reject all, fără concesii, pentru că altfel internarea la Egreta nu va avea nici un efect asupra clientului, asta să le spui: nu are efect! Pricepi, evanghelistule? N-am îndrăznit să-i contest procedura birocratică: clientul îmi arată „trimiterea“, îi dau un jeton cu numărul de ordine, așteaptă până îi vine rândul, după ce s-a eliberat un loc, îi cer jetonul, îi leg brățara și îl ștampilez pe antebraț, bine că nu trebuie să-l ștampilez în cur! Am ascuns borcanul cu jetoane, punga cu brățări și ștampila sub masa din holul recepției, apoi i-am expediat pe însoțitori, cu empatie și compasiune, afară!, lăsându-i pe clienți să trăiască la etajul trei, după ce le-am umplut căldările cu apă de la robinetul din veceu, luați și beți apă din Fântâna lui Orleanu, bună apă!
CARTEA
Alecu Ancuțescu își poartă greu cei aproape 60 de ani. Lumea lui îl dezamăgește și îl înspăimântă, iar violența i-a devenit, pe negândite, firescul. Nici nu mai știe de când Larisa, soția sa pe care odată a adorat-o, e o alcoolică veșnic arțăgoasă ori de când Oana, fiica lor de 15 ani pe care o iubește nemăsurat, s-a lepădat de orice afecțiune filială față de el. Egreta Office, clădirea de birouri unde e paznic și refugiul lui de 15 ani încoace, a rămas singurul loc în care mai poate să simtă că nu e pe de-a-ntregul ratat. Dar într-o zi Larisa dispare, iar Alecu, încercând să se salveze pe sine și să-i salveze pe ai săi, își disecă viața și fricile căutând răspunsuri izbăvitoare, în mijlocul unor accese de nebunie ce par să-l îndepărteze de eliberarea dorită.
Ce anume îi ține împreună pe membrii familiei sale disfuncționale și cum se face că nașterea copilului i-a înstrăinat pe unul de altul? Cum își mai poate răscumpăra el viața când trecutul s-a transformat acum într-o amenințare? Povestea lui Alecu Ancuțescu depășește granițele unui roman de familie, reușind să oglindească o societate canceroasă a anilor nesiguri din preajma aderării României la Uniunea Europeană.