Mă miră și mă stânjenește solidaritatea cu Rusia etalată în zilele acestea de război de unele țări est-europene. La Serbia și Ungaria mă gândesc, la vecinii noștri, cu care am avut de-a lungul timpului relații frământate, dar care, cel puțin în istoria recentă, s-au situat firesc de aceeași parte a baricadei cu noi în raporturile cu fosta Uniune Sovietică.
Țin minte că în urmă cu mai mulți ani am fost într-o vacanță de o săptămână la Praga. Un oraș încântător, despre care îmi vine greu să vorbesc altfel decât în clișee superlative. Și cu cea mai bună bere pe care am băut-o vreodată. În minte mi-a rămas însă o scenă ca o fractură – între epoci, între mentalități, între două lumi. Una din piațetele centrale ale orașului era ocupată de o expoziție-memorial în aer liber a(l) momentului ’68, cu Primăvara de la Praga și suprimarea ei brutală, odată cu invazia trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia în noaptea de 20 spre 21 august. (Atunci a fost și momentul de glorie al lui Nicolae Ceaușescu, care a refuzat să participe la invazie și a ținut faimosul său discurs de condamnare a intervenției armate, discurs ce l-a făcut atât de popular în lumea occidentală.) Expoziția era impresionantă, cu fotografii mari cât un stat de om, printre care te plimbai ca un excursionist în timp, și cu un ecran mare pe care rulau imagini din momentele acelea tensionate. Unul ca mine, crescut aproape două decenii în cenușia lume comunistă, n-avea cum să treacă indiferent pe lângă ea.
Erau însă destui tineri praghezi care o ocoleau. Ce-i drept, cam încurca circulația. Iar pe toate laturile piațetei, la parterul clădirilor înalte de acolo, se găseau magazine elegante, cu produse de lux, ce contrastau plăcut cu epoca recompusă de imaginile expoziției. Ceva însă mi s-a părut mai puțin plăcut: la multe magazine se puteau citi anunțuri, panouri și chiar nume de firme scrise în cehă și rusă – uneori și în inevitabila engleză, dar sistematic în rusă. Am înțeles rațiunea comercială – rușii avuți, îmbogățiți după prăbușirea URSS și grație acelei prăbușiri, cheltuie nemăsurat în întreaga Europă –, numai că în contextul dat, cu mementoul Primăverii de la Praga chiar alături, mi s-a părut că asist la o a doua cedare a cehilor în fața cuceritorilor din Est. Acum cuceritorii își impuneau voința pe cale economică, nu militară, însă tot o făceau. Parcă sfidător, strivind demnitatea celor pe care îi supuseseră odinioară cu tancurile, îi sileau acum să le facă reverențe lingvistice. Sau poate eram eu, fost copil al lagărului comunist, mult prea susceptibil.
O nemulțumire similară am simțit când am văzut reacția – sau mai degrabă lipsa de reacție – a Serbiei și Ungariei față de invazia Rusiei în Ucraina. Știu bine că situația Serbiei e mai complicată și că, la nivelul mentalului colectiv, sârbii nutresc sentimente similare cu rușii față de Occident și Statele Unite. Ambele națiuni slave consideră că în ultimele decenii au fost nedreptățite și persecutate, ambele au un complex al victimei și, cel puțin conjunctural, se simt aliate. Asta deși cu câteva decenii în urmă, atunci când mai existau și Iugoslavia, și Uniunea Sovietică (a cărei dispariție o regretă actualul lider rus), puțin a lipsit ca fosta Iugoslavie să devină una din victimele expansionismului rusesc (sau, dacă vreți, sovietic, deși diferența nu-i foarte mare).
În cazul Ungariei nici nu știu ce explicație să găsesc. În 1956 Ungaria a fost călcată în picioare, agresată și umilită de trupele Uniunii Sovietice cam la fel cum este agresată Ucraina azi de trupele rusești. Parcă n-a trecut atât de mult de atunci. Iar în politica externă (ca și în cea internă) Rusia de azi nu se deosebește mai deloc de Rusia sovietică din 1956. E un lucru la care un maghiar pățit s-ar gândi de două ori, indiferent de interesele imediate ale statului ungar și de micile facilități pe care le-ar oferi Putin aliaților săi de conjunctură. Noi, românii, după două secole în care aproape orice apropiere de Rusia țaristă sau sovietică s-a încheiat prost, am învățat măcar atât: să ne temem de țara aia chiar și când ne face daruri. Mai ales că și azi liderii de la Kremlin par să considere valabil răspunsul dat într-o anecdotă veche la o întrebare de la Radio Erevan: cu cine se învecinează Rusia? Evident, cu cine vrea ea.