Apoi batrina mi-a confirmat o teorie: cind doi straini leaga o conversatie mai lunga, ei ajung, nu stiu de ce, la discutii filosofice.
„Acu’ numai de-ar fi sanatate. De-ar fi mai bine. Ce zici?” Am asigurat-o ca o sa fie mai bine. „Ca poti muri din picioare. Doamne ce l-am mai plins pe fotbalistul ala care a murit pe teren!” Vorbea de un tinar fotbalist care a murit la un campionat mondial pentru juniori, daca nu ma insel. Mi-a aratat cu miinile desfacute, cu incetinitorul, ca la reluare, cum a cazut fotbalistul pe teren. „Doamne, cit l-am mai plins!” Dumnezeule, ce viata! am filosofat si eu in gind. Nici nu stii cine plinge pentru tine intr-unul dintre cotloanele lumii. S-a apropiat un tramvai. „Il luam pe asta?” Deja parca ne cunosteam de-o viata. Nu stiu cum a venit vorba de maica-sa. Mai traieste? am scapat eu o intrebare neghioaba. „Cum sa nu? Are 86 de ani. Sta in Ungheni, pe malul Prutului, cu frate-miu Lica… A lucrat la Banca Agricola. Frate-miu, nu mama… N-am mai vazut-o de vreo zece ani… E-o baba nebuna. Sa vezi ce-a patit vara asta – ca mi-a spus frate-miu Lica… S-a apucat de curatenie pe marginea santului. A cules niste spraiuri si le-a pus pe foc. Cind au prins a bubui, mama era la poarta. S-a aruncat pe burta, cu gindul ca i-ar au inceput sa ne bombardeze rusii. Mergea tiris prin curte, sa n-o vada cu binoclul rusii de peste Prut. Baba nebuna, ce mai?!”…
La coborire, mi-a spus un „la revedere” cald, ca si cum nu mai e mult pina miine cind ne vom intilni din nou. Duminica dimineata, chior de somn, la capat de linie, asteptam in statie impreuna cu Ralu. Cind s-a apropiat tramvaiul, a inceput sa-mi sune in cap o muzica de liturghie. Usile au pufait si am urcat. In tramvaiul gol mirosea a tamiie. Vatmanul asculta pina la „Are you nuts?” slujba de duminica. N-as putea jura ca daduse cu tamiie, dar cel putin mie asa mi s-a parut. Ne-am asezat pe scaune, luind automat au aer evlavios, simtind nevoia sa ne facem, automat, cruce. Mi-era si jena sa ma duc sa cumpar bilet. Totusi, stiind cit de neortodocsi sint controlorii, mi-am luat inima in dinti si am pasit spre micul altar improvizat de vatman. Mi-a intins, vadit deranjat, binecuvintarea pentru calatorie in schimbul a cinspe mii de lei. La coborire, am urmarit biserica volanta punindu-se in miscare. Mi-am inchipuit ca dupa prima curba se va inalta catre cer ca-n filmele lui Kusturica.