Cronică de carte  -  Mihaela Pascu-Oglinda  -  

Ceea ce e distrus renaște, uneori, prin scris. Forța literaturii pe care scriitoarea și jurnalista Karina Sainz Borgo, născută în Caracas, Venezuela, o propagă în întreaga lume odată cu romanul său de debut, La Caracas va fi mereu noapte, e o mărturie în acest sens, una de care prezentul are nevoie mai mult ca oricând.

Venezuela e o țară care arde la propriu și în care criza politică și socială a transformat fiecare individ în parte, transformându-l fie în victimă, fie în călău. Karina Sainz Borgo scrie cu o detașare pe care și-o asumă și pe care o măr­turisește adesea în interviuri, înzestrându-și personajul principal, Adelaida Falcón, cu o tulburătoare lipsă de compasiune. Este ilustrarea perfectă a societății năucite de foame, oprimate de bocancul celui care te poate strivi oricând, la orice colț de stradă.

În romanul ca o turbină a emoțiilor dificile, Adelaida Falcón nu își pierde doar mama, ci și țara. Își amintește, pe unul dintre cele două planuri ale acțiunii, de o copilărie idilică, în sânul coconului format din relația sa cu o mamă aproape de perfecțiune („Mama era un fachir. O femeie discretă, fără lacrimi, care atunci când mă lua în brațe înălța în spațiul dintre noi două un paradis, un fel de al doilea pântec cu miros de nicotină și cremă hidratantă.“).

În paralel, dezrădăcinarea e o bilă de plumb care își triplează greutatea odată cu dispariția celei care i-a dat viață Adelaidei. Totul se termină cu ea, numele Falcón dispare nu doar odată cu conș­tientizarea faptului că nu există copii care să construiască arborele genealogic mai departe, ci și odată cu pierderea definitivă a identității.

Dorința de răzbunare ia locul speranței

Totul e brutal în acest roman al angoasei, al singurătății, al morții. Și totul e, în același timp, de o fru­musețe profundă, completată de concizia analitică a unei scriitoare care urmărește îndeaproa­pe și ne arată, pagină cu pagină, cât de scurt este uneori drumul spre anarhie și spre pierderea umanității. Pentru Adelaida, ca și pentru toți ceilalți nevinovați, „a trăi se transformase în a pleca la vânătoare și a te întoarce viu acasă“, în mijlocul unei societăți care ar fi trebuit să te protejeze, în mijlocul alor tăi.

Sentimentele sunt amestecate, de la „un fel de vină a su­praviețuitorului“ până la spaima anihilantă și convingerea că „a te sustrage suferinței era tot o formă de trădare“. Însă în țara în care deveniseră cu toții „suspecți și supraveghetori“, iar solidaritatea se transformase în jaf, evadarea e unica formă de supraviețuire, chiar dacă pentru Adelaida vine la pachet cu renunțarea la o identitate oricum sfâșiată deja între cine ar fi putut deveni într-o cu totul altă lume, într-o variantă utopică în care mama ei ar fi trăit încă, iar violența nu ar fi fost omniprezentă în această „națiune construită pe canelurile propriilor contradicții, o falie tectonică a unui peisaj gata să se prăbușească peste propriii locuitori“.

Vina de a acționa într-o manieră sau alta e halucinantă, apa­să butoanele fragile ale individului, ale celui care încearcă să rămână om până în ultima clipă. Foametea e însă cea care învinge, care transformă și dizolvă ultima fărâmă de compasiune: „Odată cu foamea, creștea și o lungă listă de frici și uri. Ne-am trezit că le doream răul victimelor și călăilor deopotrivă. Nu mai eram în stare să-i deosebim pe unii de ceilalți“. Adelaida își pierde casa, își pierde amintirile. Totul este distrus, inclusiv mormântul mamei sale. A rămâne înseamnă a alege să mori sau să treci de partea cruzimii. Efectele acestui prezent străbat conștiința din ce în ce mai fragilă a celei care se vede nevoită să scape de cadavrul vecinei pentru a se putea adăposti în apartamentul acesteia. Mila dispare, dorința de răzbunare ia locul speranței.

Din inima unei copilării trăi­te într-o naivitate specifică, pe Adelaida-copil o miră tocmai această posibilitate a prezentului de a se dispersa, de a-și pierde contururile sub tăișul unui regim totalitarist: „Ce legătură putea avea președintele unei țări cu faptul că unii, așa, de pe o zi pe alta, își strânseseră lucrurile și plecaseră din țară pentru totdeauna?“. Prezentul îi răpește totul și îi răspunde, brutal și fără milă, că acum trăiește în țara în care „moar­tea te amenința din toate părțile“ și în care existau mai multe „feluri de a plânge asemenea câmpurilor în flăcări“.

Uuluitor de puternic și incredibil de aproape

Tortura din închisorile din Venezuela e un alt strat al existenței pe care Karina Sainz Borgo îl scoate la iveală odată cu Santiago, victima devenită călău, pentru a putea supraviețui după ce a cunoscut grozăviile sistemului asupritor. Nu există speranță în car­tea care își cucerește cititorii tocmai printr-o forță neasemuită a scrisului, prin reasamblarea unei realități crude pe care am putea fi nevoiți să o trăim și noi. Totul, în cartea Karinei Sainz Borgo, e uluitor de puternic și incredibil de aproape.

Adelaida va deveni, în cele din urmă, Aurora Peralta. Va lua documentele acestei femei pe care o descoperă cu adevărat abia acum, când e mult prea târziu. Îi va incendia cadavrul și, odată cu acest gest, va șterge ultima dovadă a celei care a fost cândva Adelaida Falcón. Va continua să fie, chiar și după ce se salvează, o statuie vie („împietriți ca niște statui, dar vii“). Este cât se poate de echilibrată doza de realism prin care, fără îndoială, devenim martorii unui fenomen extins: anarhia, dictatura, societatea în plin haos, violența nu îți răpesc doar bunurile, ci și tot ceea ce ai fost sau ai putea deveni. Și, mai apoi, ca o ultimă concluzie cu privire la tot ceea ce vede în jur, un lucru e cert: „Deznodământul nu îl hotărăște cel care se teme de el, ci cel care sădește frica“. Așa operează jurnalista-scriitoare sau scriitoarea-jurnalistă. Romanul pe care l-a scris de-a lungul a celor aproximativ două sute de pagini cuprinde istoria zbuciumată a unei națiuni care a rătăcit busola interioară care ar fi putut să o salveze. Drumul spre o nouă viață înseamnă renunțarea la tot ceea ce ai cunoscut cândva, la tot ceea ce te-a format, te-a înduioșat sau ți-a aparținut.

Singurătatea care o înconjoară pe Adelaida e singurătatea fiecărui individ în parte, e su­pra­viețuirea nemiloasă a celui care se dovedește mai crud. Romanul, în sine, devine unul dintre acele cantos del pilón, „o muzică a femeilor“, compusă din „tăcerile lor tărăgănate de mame și văduve, care nu se așteptau la nimic pentru că nu aveau nimic“. Nu mai există legături și nici amintiri. Totul vorbește despre o pierdere care se poate extinde, care se poate propulsa oricând dincolo de noi și noi granițe pentru că pierderea umanității riscă să devină universală. Și to­tuși tocmai romanul în sine e dovada unei speranțe care nu a pierit, a unui glas care, în mijlocul pră­bușirii totale, crede că se mai poate salva ceva. Cu o voce puternică și sigură, cu sabia aspră a justiția­rului, Karina Sainz Borgo scrie istoria de partea celor învinși, printr-un roman fără egal.

Karina Sainz Borgo, La Caracas va fi mereu noapte, Polirom, colecția „Biblioteca Polirom. Actual“, 2022