Avanpremieră  -  Suplimentul de Cultura  -  

„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Căderea, de Paul Țanicui, care va apărea în curând în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom.

– Fragment –

Lui i se păruse încă de la început că a existat un model după care natura așezase copacii crângului prin care treceau. De fapt, știa acest lucru, și el se referea la toate pădurile de pe pământ. Nu există nimic la întâmplare. Dacă pădurea e un „organism viu“, trebuie că există o structură clară, un plan în construcția ei. Nu atât unul fizic, care e mai mult sau mai puțin evident, ci unul care ia în considerare natura relațiilor care se sta­bilesc între fiecare dintre aces­te entități cu corp din lemn. Plan care ordonează aceste relații și felul lor de reprezentare. După familii, gen, vârstă, istoric. Avea și un nume pentru asta, green society/ societatea verde. Primul model de sistem de stratificare socială existent pe această planetă. De ce ar fi el necesar, de ce l-a gândit natura ca atare? Pentru supraviețuire, desigur. Este cunoscut că fiecare familie are propria ei formă de comunicare. Coniferele vorbesc într-un fel, foioasele într-altul, arborii tropicali au cu totul altă limbă. Curmalii nu se amestecă cu stejarii, iar aceștia au grijă să nu crească în arealul brazilor argintii. E mai bine pentru toată lumea. Da, mediul e aici factorul cheie, dar fiecare simte și trăiește în felul pro­priul.

Rămăsese șocat când a citit că arborilor le bate inima. Nu inima-inimă, ci o anume pulsație care se simte mai mult în timpul somnului, exact, în timpul somnului, când seva e pompată prin trunchi spre coroană…

Pământul sub pașii lor începe să devină umed și alunecos, fapt care le încetinește coborârea. Ana e înaintea lui și are grijă să calce pe porțiuni cât mai sigure, rădăcini ieșite în afară, bucăți de stâncă sau buturugi înțepenite în sol.

Mai au mai puțin de douăzeci de metri, deja râul se vede prin perdeaua de arbuști, și asta îl relaxează un pic prea devreme. Piciorul stâng îi alunecă, face o întoarcere caraghioasă de o sută optzeci de grade și cade cu fața în pământ.

— Martin!

— Sunt OK! Sunt OK! Nu te îngrijora.

— Ești sigur?

— Da. Sunt bine.

Dar fața lui nu e. E plină de noroi. Arată ca un sălbatic plecat la război. Ana izbucnește în râs.

— Sorry… Dar…

— Înțeleg, înțeleg… Arăt ca un cur…

— Nu, nu… Ești foarte simpatic.

— Ca un cur.

Tocmai au ajuns la râu. E ceva mai mare ca un pârâu, lat de vreo cinci metri, mărginit de maluri de pământ stâncos și nu pare mai adânc de un metru. Apa e limpede, iar din loc în loc face mici vârtejuri.

— Cool! Îmi place! Ăsta e un lucru simpatic, draga mea!

Ia apă în căușul palmelor și își spală fața de urmele de noroi.

— Acum sunt om din nou!

Se întoarce spre soția lui mirat că n-o mai aude. Hainele Anei sunt pe mal, iar ea înoată goală în râu.

— Are you kidding me?

Ana pufnește în râs și se îndepărtează de el.

— Ei bine, n-o să scapi ușor cu asta!

— Chiar ești foarte caraghios, domnule Martin Plant!

— Da?

Dragostea îi prinde jumătate în râu, jumătate pe mal, sirena-leoaică și țapul cu coadă de pește încolăciți în constelația chimerei și-n luna mierii, așa cum le-a fost scris, suflul unei singure ființe, gândul unei singure ființe în bătaia inimii aceleiași ființe, ființă care nu există, dar care se cere acum născută, visul oricărui alchimist, cea dintâi taină a creației și cea din urmă spaimă a timpului, clipa când ar putea fi oprit, ești atât de frumoasă, iubita mea, atât de frumoasă, ești atât de frumos, iubitul meu, atât de frumos, iarba este patul nostru, grinzile casei noastre sunt cedrii, adăpost ne sunt brazii argintii, iată cel mai frumos strigăt al omului în cercul lui inventat, iată iluminarea niciodată înțeleasă până la capăt, iată corpurile invocând corpul, spiritul invocând cuvântul sacru, iată sufletul în oaza fericirii lui din oglindă: oh, Ana, mi-am văzut mâinile cu mâinile tale, oh, draga mea, întâlnește-mă în miezul lucrurilor și-n dulcele pus cu grijă la păstrat, întâlnește-mă în gândurile celor care nu mai au nimic de uitat, altfel cum îmi voi înțe­lege ochii care vor înțelege dragostea doar la fel de mioapă ca ei, cum îmi voi înțelege părul, umerii, călcâiele, când vor vorbi în limba pe care eu n-o voi mai ști, cum îmi voi înțelege gândul, când din gândul meu va crește doar somnul, în care umbră, în care zi, dinții, oasele, visele mele, cine, când le va mai putea albi, oh, Ana, Ana, oh, Martin, mi-am văzut mâinile cu mâinile tale și-am socotit anii cu vinul vărsat pe pământ, cu petele-n soare, măsura de aur a frumuseții adusă de vânt, oh, dragul meu, bufnițele au zburat dea­supra casei de lut, în conul de umbră al dragostei noastre să ne aducă aminte că e viață în viața pe care o mai avem de trecut, tu, ascultă-mă, ascultă-mă, lasă-te în voia cuvintelor mele, în voia muzicii lor, a bucuriei lor fără margini, a uitării lor fără margini, a rănii din pieptul lor fără margini, unde fiecare literă împarte altă literă, împarte altă literă, până la ultima limbă rămasă de vorbit, ascultă-mă ca pe primul venit, ca pe urma din urmă, ascultă-mă dulce, dulce lumină și n-am să mai las nici un vis neîmplinit.

— Vrei să spui că atunci s-a întâmplat?

CARTEA

Martin Plant, regizor, american. Ana-Maria Iacob, scenografă, româncă. O nuntă în Brașov, o escapadă în Munții Făgărașului, o viață în doi începută în candoarea și frumusețea a două suflete pereche. Dar în a treia zi a căsniciei lor Ana dispare pur și simplu. Soțul ei este considerat suspect, însă ancheta poliției e sistată din lipsă de probe. Suferința lui Martin capătă noi dimensiuni după ce descoperă jurnalul Anei, o Ana neștiută, încercând să pătrundă înțelesul scrierilor mistice ale iudaismului. În visele ei notate cu acuratețe, un înger (sau un demon?) îi desenează planul unei case, în fapt Templul lui Solomon adus la scară. Martin înțelege că trebuie să construiască această casă chiar pe locul unde dispăruse soția lui. Înțelege că, odată ridicat, templul îi va aduce înapoi dragostea. Un proces greu și complicat, care îi va pune la încercare răbdarea și credința în oameni: este atacat și tâlhărit, amenințat de autorități, ocolit de sătenii habotnici și superstițioși, acuzat că vrea să se închine lui Satan. Cu toate acestea, limitele în care este împins, efortul supraomenesc la care se supune, transfigurările prin care trece îi vor limpezi mintea și sufletul: Ana lui e aici, în această serenitate a ființei, și îl așteaptă. Iar el e hotărât să facă pasul spre ea.

„Cartea de față e scrisă în cheia cabalei literale, temurah. Aici metoda devine un proces de construcție care duce către un adevăr incontestabil: dragostea e căderea în cer, calea spre iluminarea sufletului.“ (Paul Țanicui)