Dacă ați citit știrile despre trista dispariție a lui Evángelos Odysséas Papathanassiou, zis Vangelis, ați remarcat că, în cea mai mare parte, muzicianul grec în vârstă de 79 de ani este amintit în relație cu coloana sonoră a filmului Chariots of Fire, care i-a adus un Oscar în 1981, și, eventual, pentru cea a filmului Blade Runner. Asta fiindcă muzica de film este cea care l-a făcut cunoscut pe Vangelis marelui public. Pentru un public ceva mai inițiat, artistul elen este evocat pentru explorările lui muzicale electronice cu sintetizatoarele de sunet, fiindcă, așa cum scrie „Liberation“, Vangelis, alături de Kraftwerk sau Jean-Michel Jarre, „a fost unul dintre reprezentanții acelei facțiuni de creatori pe care îi stimăm fiindcă știau să vorbească cu mașinile“. „Un om sintetizator, cu degetele băgate în circuite, ale cărui performanțe, în egală măsură tehnice și onirice, țineau, pentru public, de mister sau ședință de magie.“ Pentru Vangelis, muzica este „cel mai important lucru. Eu sunt un servitor al muzicii“.
În cea mai mare parte autodidact, Vangelis a crescut la Atena și și-a format prima trupă în 1963, Forminx, care cânta rock și balade în stilul vremii. Forminx s-a desființat în 1966, iar Vangelis a început să compună coloane sonore pentru filme. Doi ani mai târziu, s-a refugiat la Paris pentru a-și continua cariera, unde a format cvartetul de rock progresiv Aphrodite’s Child alături de alți expați greci, printre care un anume Demis Roussos. Aphrodite’s Child s-a bucurat de un oarecare succes în epocă, dar Vangelis, considerând că lumea muzicii pop comerciale este „foarte plictisitoare“, s-a reîntors la muzica de film. S-a mutat la Londra, unde a creat Nemo Studios, „laboratorul de sunet“ unde își va produce pentru mai bine de o decadă albumele solo. Semnează un contract ca artist solo cu RCA Records, iar discurile sale Heaven and Hell (1975) și Albedo 0.39 (1976) au ajuns în Top 40 din Marea Britanie.
În 1974 a respins invitația de a-l înlocui la clape pe Rick Wakeman în formația Yes, dar a continuat să colaboreze cu vocalistul Jon Anderson, rezultatul fiind duetul Jon & Vangelis, care a cunoscut succesul la începutul anilor ’80, când albumul de debut a ajuns în Top 5.
Este momentul în care Vangelis devine cu adevărat cunoscut publicului mainstream în rolul de compozitor de muzică de film în 1981, când soundtrackul filmului Chariots of Fire câștigă premiul Oscar, învingând un concurent foarte serios, coloana sonoră a Cavalerilor Arcei pierdute de John Williams. Muzica lui devine aproape sinonimă cu montajele video sportive în slow motion, dar muzicianul grec subliniază în interviuri că „muzica mea (de film – n.r.) nu încearcă să evoce publicului emoții ca fericire, bucurie sau durere. Doar însoțește imaginile“. Cu toate acestea, Vangelis a fost solicitat de organismele sportive să creeze coloane sonore pentru evenimente majore, inclusiv Jocurile Olimpice din 2000 de la Sydney, Cupa Mondială din 2002 din Japonia și Coreea de Sud și Jocurile Olimpice din 2004 de la Atena.
După Chariots of Fire, Vangelis se bucură de o mare popularitate, muzica lui se aude peste tot (Heaven and Hell este folosit ca soundtrack pentru popularul serial Cosmos al lui Carl Sagan).
Ridley Scott îl vrea pentru proiectul Blade Runner, film care îl atrage fiindcă, avea să explice în 2019, „când am văzut primele secvențe, am înțeles că prezintă viitorul. Nu un viitor plăcut, desigur. Dar spre asta ne îndreptăm“, întărind o declarație precedentă, din 2005: „S-a dovedit a fi un film foarte profetic – acum trăim într-un fel de lume Blade Runner“.
Dar în 1982 Blade Runner a fost un eșec comercial, în scurtă vreme coloanele sonore bazate pe sintetizator ies din modă, iar Vangelis nu mai este un „superstar“ al soundtrackului pentru Hollywood, deși compune coloana sonoră pentru alt film al lui Ridley Scott (1492: Cucerirea Paradisului, în 1992, și, ani mai târziu, pentru Alexandru al lui Oliver Stone), iar între timp pentru Missing a lui Costa-Gavras, The Bounty, în 1984, sau pentru filmul lui Roman Polanski, Luna amară, și pentru documentarele lui Jacques Cousteau.
În tot acest timp, Vangelis compune neîncetat și scoate un număr impresionat de albume, deseori presat de casele de discuri pe care muzicianul le-a criticat pentru felul în care gestionează succesul unui artist. „Ani întregi le-am spus că într-o bună zi vor ajunge într-o mare criză, pentru că se comportă greșit, dar nimic nu e mai greu de potolit decât lăcomia. Răspunsul lor a fost: Ei, tu ești doar un artist, nu știi nimic!“ Însă succesul nu era chiar pe placul lui Vangelis, fiindcă, spune el „te face să te pomenești brusc blocat în acest succes și obligat să te repeți și să îl repeți“.
De-a lungul carierei, Vangelis a dovedit fascinația pe care știința (inclusiv cea a muzicii și a sunetul) și, mai ales, explorarea spațiului cosmic a avut-o asupra sa. Asociat cu domeniul încă de pe vremea serialului Cosmos, el a compus piese pentru proiecte NASA și European Space Agency. La moartea lui Stephen Hawking, în 2018, Vangelis scrie un tribut muzical pe care ESA l-a transmis în spațiu. A dat numele său unei planete, în 1995, iar piesa lui Mythodea (pe care susține că a scris-o în numai o oră) a fost aleasă ca melodia oficială a misiunii Mars Odyssey din 2001.
Ultimul lui album, Juno to Jupiter, apărut în 2021 (cu vocea Angelei Gheorghiu pe trei dintre piese) este inspirat, evident, din misiunea NASA spre Jupiter. „Fiecare planetă cântă“, spunea Vangelis în 2019. „Nu le auzim, desigur, dar le captăm muzica, este uluitor. Iar ea te transportă spre lucruri pe care nu-ți vine să le crezi. E normal să se întâmple așa, și noi venim din același loc cu această muzică.“
Într-un interviu acordat postului Al Jazeera în 2012, Vangelis a vorbit despre muzica creată în vremuri haotice și despre puterea ei. „Astăzi avem nevoie, mai mult decât orice altceva, să investim în frumusețe, fiindcă frumusețea este armonie, care se naște din haos“, spunea el.
„Dar noi investim în haos. Și știu de ce o facem, fiindcă haosul este mult mai profitabil decât pacea. Deci, dacă priviți în jur, vedeți că nimic nu este pregătit pentru frumusețe. Arhitectură, artă, nimic. Totul este distrus. Frumusețea este un soi de supapă de siguranță. Dar nu cred că muzica de azi este frumoasă, cred că muzica este doar un mijloc de a face reclamă unor lucruri, fiindcă muzica este o forță și, prin ea, putem să promovăm ce vrem. Să o spunem așa: ai de o parte muzica, de cealaltă compozitorul. Cine conduce pe cine? Dacă muzica îl conduce pe compozitor, rezultatul va fi onest și sănătos. Dacă, dimpotrivă, compozitorul conduce muzica, rezultatul va fi necinstit și doar afacere cu muzică.“