Se crede că rockerii suferă de curiosul sindrom al nepăsării față de trecut. Ca dovezi pentru asemenea situație ar fi nenumăratele afirmații de genul carpe diem, lansate de una sau alta dintre „vedetele“ care maimuțăresc atitudinea rock (și fac bani frumoși din asta).
N-o să pierd acum timpul cu demantelarea inepției abil întreținute de profitori cabotini. Am să reamintesc doar spectacolele organizate în memoria câte unui artist, recent decedat sau sărbătorit la vârstă rotundă. Acolo participă, de regulă, oameni cărora le pasă de tradiții și vor să fie menținute. Iar asemenea ceremonii sunt de multe ori mai expresive, dacă nu și mai valoroase decât unele concerte separate ale celor implicați. Și câteodată oferă stimulentul apariției vreunei piese impresionante. Am în minte Six Strings Down, compoziția lui Aaron Neville, cântată în spectacolul dedicat lui Stevie Ray Vaughan de toți cei aflați pe scenă, nume de referință în blues-rock: B.B. King, Eric Clapton, Robert Cray, Buddy Guy, Dr. John, Art Neville, Bonnie Raitt, Jimmie Vaughan. De fiecare dată când aud acel imn închinat chitariștilor morți, mi se blochează respirația. Și n-am cunoscut personal pe niciunul dintre cei urcați în Paradis! Cine spunea că rockerii sunt lipsiți de inimă?
Lacrimile au țâșnit involuntar la piesa End of the Line, pe care Edgar Winter o dedică familiei sale și fratelui evocat pe albumul Brother Johnny (2022, Quarto Valley Records). Nu mi-e rușine să recunosc: încă de la prima ascultare mi-a atins sufletul profund rănit! Aproape șapte ani i-au trebuit lui Edgar să pregătească 17 piese consistente, alese din cariera și discografia întinse pe mai mult de o jumătate de secol.
N-a fost ușor să obțină aceeași tensiune interpretativă de la cei peste 27 de invitați, unii colaboratori mai vechi, alții încă nenăscuți la data când Johnny Winter se lansa pe scena rock-n-roll precum o tornadă din Texas. Nu le-aș fi înșirat numele aici, dar nu mă pot opri să-i amintesc pe Ringo Starr, Joe Walsh, Keb’ Mo’, Billy Gibbons, Warren Haynes, Steve Lukather, Derek Trucks, Joe Bonamassa, Doyle Bramhall II, Bobby Rush, Kenny Wayne Shepherd. Numele garantează o prestație deosebită și o implicare fără pic de formalitate. Poate că noile generații n-au idee despre cine, ce și cum, fiindcă muzica blues-rock nu mai e la modă, deși în fiecare țară de pe glob există cel puțin câte o trupă afiliată genului. Să invoc, drept ilustrare, clasica compoziție a lui Chuck Berry, Johnny B. Goode, unica melodie rock expediată în spațiu cu sonda Voyager? Dar și piese precum Mean Town Blues, Still Alive and Well, Highway 61 Revisited, When You Got A Good Friend, Jumpin’ Jack Flash, Self Destructive Blues, Memory Pain, Stormy Monday Blues, Got My Mojo Working nu cred că pot lăsa pe cineva indiferent și imobil, oricâtă băutură sau substanțe visătoare va fi având la bord!
Spun asta pentru că muzica lui Johnny Winter era mereu antrenantă și cumva nerăbdătoare, chiar dacă nu el o compunea. Stilul său unic scotea din fiecare blues un rock și din orice rock un blues! Greu de rezistat furtunduioasei revărsări de note și ritmuri! Albumul fratelui său păstrează cutuma inconfundabilă, impusă de albinosul mort în turneu prin țări străine (Elveția), și dă sentimentul confortabil al perenității, pe care lăcomia și conjurația imbecililor îl neagă din vârful buzelor supte de nativa lor impostură. Sunt convins că ăștia n-au să înțeleagă în veci de ce Edgar Winter spune în unica, ultimă, piesă compusă pentru acest disc:
„Songs may end or just fade away/ But the music never dies/ Stars may shine and burn in the night/ Here on Earth we hear their cries“.