Eu, care nu suport sa merg la cumparaturi, m-am amuzat teribil de negocierile cu vinzatorii turci. Consoarta, insa, pentru care shopping-ul e o adevarata necesitate, a fost zdruncinata rau in sistemul ei de valori si referinte comerciale. Circul incepea imediat ce treceai (ai fi vrut sa treci) prin dreptul magazinului, pravaliei, dughenei cu fleacuri colorate. Comersantii stateau afara, asezati pe trepte, si cu ochii in toate partile, dupa turisti. Imediat ce ne vedeau, incepeau sa ne vorbeasca in ruseste, asimilindu-ne cu vecinii de la Rasarit.
Limba noastra, cu da si pa, le suna cunoscuta. Ne intrebau totusi cu respect de unde sintem. „Din Romania”, le spuneam eu mindru. „A, Romania”, exclamau ei bucurosi. „Hagi, Popescu…” „Lucescu”, venea replica mea. „Lucescu, Lucescu”, intareau ei cu aceeasi veselie microbista. Dupa care iarasi incepeau: „Hagi, Hagi… Nu vreti un sal, va fac reducere la genti, iata aceste farfurii cu totul speciale, pot sa va ofer o cafeluta?, ce fetita draguta aveti, Hagi e un mare jucator, ce mai face?” „Face bine, le raspundeam eu, dar haideti sa vedem cam cit ne-ar costa aceasta farfurioara”.
Distractia adevarata abia acum urma. Legea de fier a negustoriei turcesti este sa nu afiseze pretul pe nici unul dintre produsele bazarului. Te simti ratacit printre marfurile fara cotatii, ca un merceolog debutant bijbiind in intuneric. Oare cit o putea sa coste acest tricou cu Cristiano Ronaldo pe care juniorul si-l doreste atit de mult? Unele bucurii sint nepretuite, ne invata reclama. Si totusi, cit? Te uiti ginditor catre vinzatorul volubil, care iti tot deapana povestea lui Hagi, si incerci sa-i intrerupi logoreea fotbalistica. „Bre, care-i pretul?” „O suta de euro”, raspunde el intr-un fel de paranteza rapid deschisa si inchisa, de parca suma aceasta ar fi detaliul cel mai putin important, la care nu face sa ne gindim prea mult. „O suta? E cam exagerat”, zic eu, inca politicos. „Aveti dreptate, domnule, uitasem ca sinteti din tara lui Hagi, vi-l ofer cu 80”. „Tot e mult, domnule, spuneti-mi pretul real”. „Va vad un om serios, aveti si o familie incintatoare, iar Hagi este un mare jucator. Imi rup de la gura si va las tricoul cu 70.” „Stimate domn, multumesc mult, dar tot e al naibii de scump. Cred c-o sa renunt.”
Pe drumul spre iesirea din magazin, pretul se diminua tot mai mult. Dupa trei metri, ajunsese la 60, dupa inca doi, la 50. Iar afara, in strada, ne-am intors pe calciie si am trecut la probat. Cei 100 de euro initiali se facusera 20. Cred ca de fapt era si mai putin, dar cit sa te mai tirguiesti? Pentru mine, unul, jocul se terminase.
Nu si pentru frumoasa mea sotie, care avea atitea de cumparat. Tocmai ea, experta in shopping, era acum obligata la o palavrageala continua, istovitoare, in care Gica Hagi al nostru trecuse parca in echipa adversa.
Oricit de bun ai fi, e greu sa joci in deplasare.