„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul de povestiri <i>Fericire</i>, George C. Dumitru, care va apărea în curând în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom.
– Fragment din povestirea Caritate –
Dora stătea la ieșirea din metrou cu nasul în telefon. Îi scrisese pe WhatsApp când ajunsese și ieșise la lumină, dar ea nu îi putuse răspunde, conducea. Și nu vrea să text&drive, e periculos. Îl vede pe Sorin cum o face și stă numai cu gura pe el, o sperie gândul că, neatent, va face un accident. Când ești singur la volan, faci ce vrei,
i-a zis, dar când suntem și noi cu tine trebuie să lași telefonul în pace. Că e la semafor, că merge cu doi la oră, că unul și cu unul fac trei. Nu, lasă. Fără mesaje în timp ce conduci, ce naiba! Să murim ca proștii că nu ne putem abține? Prea vrea toată lumea răspunsuri imediate la mesaje, dar ce, s-a terminat cu răbdarea omenirii? Ce, moare cineva dacă nu i se răspunde pe loc? Că le dă cu seen, auzi. Așa i-a zis Dora odată și Cristina altă dată. Nici n-a știut ce e aia. Că cică a citit mesajul și l-a ignorat și acolo în aplicație se vede: două linii albastre. Căcat. Pot fi și o sută de linii albastre, ea e la volan și nu există răspuns imediat. Lumea a luat-o razna complet. Dar ea nu va merge cu valul ăsta aiuritor, ea va sta pironită, cu gleznele înfipte în nisip, privind în zare. Le va observa căderea, distrugerea accelerată.
Dora avea două sacoșe mari de rafie pline cu haine. I-a deschis portbagajul, a apăsat pe butonul din stânga jos și mașina s-a deschis singură. Nici n-a trebuit să coboare. Sorin îi arătase asta, imediat după ce-i vânturase cheile sub nas: se lăuda cu facilitățile pe care dăduse miile de euro de pomană. Să poată Dora acum să-și îndese pungile fără ca ea să coboare. Într-un fel mai bine, se pusese pe avarii și încurca traficul. Dacă ar mai fi și deschis ușa să i-o spulbere vreunul, cum ar fi fost. Mai erau și niște personaje-șoferi care se considerau îndreptățiți să claxoneze când treceau pe lângă ea. E plină lumea de frustrați.
— Nu mai veneai, a zis Dora în loc de salut, după ce și-a înfipt fundul în scaunul din dreapta.
— M-ai pus să traversez tot centrul, acum asta e.
— Bună, Cristina, a zis Dora întorcându-se, ce faci? Te-a cărat maică-ta după ea, așa?
— Mda.
Dora a râs, dându-se atotștiutoare și înțelegătoare. Era strategia ei de a se face plăcută printre adolescenți. Degeaba, adolescenții nu plac pe nimeni din lumea adulților. Îi consideră inamici. Gardieni. Nu îți placi gardienii când lupți pentru libertate.
— Ieșim pe autostradă și apoi pe centură și apoi ținem drumul spre cartierul ăla nou, dar nu intrăm în el, chiar când să ajungem la barieră, facem dreapta.
— Bine, îmi zici când ajungem acolo, acum să văd cum naiba întorc fără să mă lovească vreun prost. Sau eu pe el.
Dora a vorbit tot drumul. Îi era cumva milă de ea: părinții separați aproape din totdeauna, ea și soră-sa rămase cu mama într-o familie cu lipsuri, sor-sa acum nemăritată și fără job, cu un copil din flori (bang-bang cu un terchea-berchea care a dispărut imediat după), ea singură lângă Cișmigiu, lucrând pe bani puțini la un ONG. Din care să le mai dea și alor ei, era singura cu un venit stabil. Alor ei și de ceva vreme lui taică-su, așa
i-a zis pe drum acum: taică-su apărut brusc în viața ei, cu ochi apoși și cearcăne cât pumnul. Bea mult și dormea puțin, izolat într-o casă de la țară care cădea pe el. Venise în București să cerșească ceva atenție și bani de la fetele lui. Nu găsise înțelegere decât la fraiera de Dora, care, bună la suflet, nu îi dăduse flit. Așa e Dora, generoasă. Asta e chestia cu ea, ce să zică. Deși i-a zis, strângând volanul cu ambele mâini:
— Taică-tu nu poate să apară acum ca și când nimic nu s-a întâmplat și să aibă pretenția să ai tu grijă de el.
— Dacă nu eu, atunci cine?
i-a întors-o Dora, că maică-mea nu vrea să audă și sor-mea e și cu copilul, și fără muncă și ce să facă ea? E tata, nu pot să-l las să moară.
— Îi dai bani să-i bea. Știi, nu?
Dora a ridicat din umeri și a privit oarecum în gol, dovadă că știa. Știa, dar n-o lăsa sufletul ei generos să îl refuze.
Și-a aruncat privirea în oglindă, spre Cristina. O privire cu subînțeles, sperând că fie-sa ascultă și înțelege cât este de privilegiată, comparativ. Nu asculta. Avea căștile în urechi și ochii în telefon. Vedea ceva. Vedea, nici măcar nu citea. Imagini derulate cu viteză care să-i facă creierul ferfeniță. Măcar dacă ar fi citit, și tot era ceva. Un articol, și tot era ceva. Un status update, acolo. Dar pozele alea derulate sus-jos sau stânga-dreapta, ce erau alea?
A oftat, cuprinsă de dezamăgire. Ratase și rata în continuare. Pierduse lupta, de mult. Acum măcar să negocieze o pace acceptabilă, măcar atât. Și Sorin parcă îi face în ciudă, de zici că lucrează împotriva ei: o încurajează pe Cristina în orice rahat din ăsta. Vrea să-i intre în grații, ea așa crede. Altfel nu își explică. Ori asta, ori și Sorin e dependent de internet. Și ea se simte izolată. Îi vede cum vorbesc prin aplicații, deși sunt în aceeași cameră, cum își dau tot felul de linkuri unul altuia și râd împreună, dar separat, ușor defazați. Bine, pe de o parte parcă îi place ideea asta, că ei doi comunică, că au găsit ceva al lor.
CARTEA
Povestirile ce compun volumul lui George C. Dumitru îi dau imediat cititorului senzația unei imersări în lumea românească actuală. O lume de oameni prizonieri ai grijilor de zi cu zi: câștigarea existenței, dificultățile din cuplu, copiii care cresc și problemele lor cu școala, cu telefoanele mobile, jocurile pe calculator și rețelele de socializare ce-i acaparează. Priviți de autor cu o ironie în care pare să se strecoare uneori și o undă de duioșie, protagoniștii acestor povestiri – personaje adesea cenușii, banale – sunt sistematic învinși în încercările lor de a depăși constrângerile cotidianului și de a se împlini. Un angajat al unei corporații plănuiește în amănunt seducerea unei colege, dar un incident face ca operațiunea să se sfârșească, umilitor, înainte de a începe. Un altul, atras de perspectiva de a urca în ierarhia firmei, se îmbată cu comice visuri de mărire care nu așteaptă decât următoarea ședință pentru a se spulbera la contactul cu realitatea.
O femeie care a renunțat la carieră pentru a se consacra familiei – de fapt, slujirii unui soț de care e dominată – se străduiește să se convingă singură printr-un adevărat program de viață că a găsit calea spre fericire…
AUTORUL
George C. Dumitru (n. 1978) este prozator, absolvent de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică, ASE București, fondator al companiei de tehnologie DirectVision. A debutat editorial, după mai multe apariții în publicații și antologii (Respiro, 2003; Orașul, 2016), cu volumul de proză scurtă Poveste cu o fată (2010). Au urmat Mișcarea de rezistență (roman, 2013), Sub mâinile mele (povestiri, 2014), Tenebre (povestiri, 2017), …și toate zilele de azi (roman, 2021). Povestirea sa „Opulență“ a fost tradusă în italiană și inclusă în antologia Pensi che ci saremmo potuti conoscere in un bar?, apărută la Caravan Edizioni în 2010.