Da, pedeapsa data tie, pe linga ca-ti deschidea „noi posibilitati”, ceea ce e de fapt minunat, mai era si foarte dura, sadica cumva… Sa descrii ce ai savirsit, sa astepti apoi momentul pedepsei adevarate, iata ceva cam teuton, as zice… La mine, citeva curele date in pripa m-au inveselit mai mult, decit sa ma inspaiminte… A se observa ca baietelul tau era mai mic, tu conduceai luptele… La mine era invers, Instructoarea avind si ascendentul virstei si al „functiei”…
Eram net inferiorul ei! Omuletul ce-i simtise taria coapselor si fierbinteala lor ciudata era un vasal putin impertinent prin dorinta ce i se ghicea in gesturi si priviri… Suprema placere se consuma prin ceremonialul copilaresc al dusului si venitului, de citeva ori, cu tramvaiul… Plus ca ea, lucida, a pus punct deliciilor deambulatorii…
Veronica D. Niculescu: Interesante explicatiile cu ascendentul virstei si al functiei. Cred ca si eu, cumva, eram de fapt mult mai mare ca el – la virsta aceea fetele sint mult mai dezvoltate. Cu baiatul acela – nu-i dau numele tocmai din cauza a ceea ce voi scrie aici – am mai ramas prietena o vreme, cam atit cit ne-a permis joaca… Fiindca dupa 14-15 ani fiecare a apucat-o in alta directie, odata cu intrarea la liceu. Cu el s-a intimplat insa si altceva, ceva foarte trist. Dintr-un copil cuminte, de familie foarte buna, a ajuns un fel de golanas. Motivul e cumplit: mama lui, medic ginecolog, a ajuns in puscarie, fiind prinsa facind un avort. A iesit dupa multi ani… Nu mai era nici ea la fel, si nici familia pe care o lasase afara.
Observ acum si primul mesaj – grabita, il citisem doar pe ultimul. Puteti sa nu ma invidiati: eu mi-am dorit mereu patine! „Noile posibilitati”? Vara la strand, un soi de complicitate in momente delicate, marturisiri pe calea ferata, pe drumul spre casa, cu umerii arsi de soare, apoi uscatoria transformata in camera a secretelor unde ne adunam citiva copii, lumina rosie, casetofonul, dansul cu miini incolacite timid in jurul taliei, o cutie de Tic-Tac cadou, si multe umbre, mai ales multe umbre si imaginatia noastra vazind balauri misteriosi unde nu erau decit pitici jucausi. 13 ani!…
E.B.: 13 ani? Sa ma gindesc ce faceam la virsta aceea… A, probabil eram prin vacanta dintre a saptea si-a opta… sau chiar dintre a opta si a noua? O sa calculez pe degete… Am facut un liceu numai cu baieti… L. B. Nr.1… Oricum, te invidiez pentru multe. Nu ma duceam la strand, nu ascultam muzica la casetofon, nu dansam cu miinile incolacite pe talia nici unei fete… Eram imposibil de grav, desi deja se constituise „Gasca teatrului”, unde bateam mingea in draci (volei, fotbal) si pindeam seara, cu alti copii, mai mult baieti, cabinele actritelor, cu geamurile deschise in noptile calde, imbatati de frumusetea lor, cind isi schimbau vesmintele sau se machiau in fata oglinzilor mari… Dar o sa revin… Nu inteleg in ce oras aveai copilaria aceea cu casetofoane… pe care eu, vai!, nici nu mi le inchipuiam cum arata… Casetofon am avut pe la 35 de ani!!! A, mi-am amintit, la strand am fost si eu de vreo trei ori, era pe linga Palatul Culturii… Insa nu cu fete! Acolo am si patinat iarna… Oricum, o copilarie mai „inchisa” si datorita timpului de atunci… Insa citeam mult, mai ales poezie… Eminescu (Postume), Baudelaire (descoperit la un anticariat si tradus de mine cuvint cu cuvint, cu creionul, chiar pe cartea pe care o stropeam cu portocale… cu coji de portocale ce tisneau aromele din pori…). E de povestit amanuntit…
(Va urma)