Scriam săptămâna trecută că spectacolul-concurs muzical Eurovision e muzical doar în al doilea rând. De aceea toți cei care critică valoarea artistică a melodiilor din concurs și contestă selecția concurenților se înșală – deși în mod indirect. Și tot de aceea spectacolul e an de an comentat, analizat și, da, criticat: fiindcă la Eurovision muzica e doar un pretext, scopul major fiind acela de a transmite diverse semne și semnale, altfel ușor de interpretat. Nu e cine știe ce mister și cabală. E o întâlnire diplomatică europeană cu altă haină decât cea politică. Și, din această perspectivă, Eurovisionul contează.
Îmi amintesc că acum câțiva ani în revista „Dilema veche“ a fost reprodus un comentariu făcut de un înalt funcționar al guvernului autoproclamatei republici Kosovo, recunoscută de unii și contestată de alții.
Respectivul funcționar dezvăluia cât de tare și-ar dori locuitorii din Kosovo, cât de mult ar însemna pentru kosovari să fie acolo, în același loc cu restul europenilor. Nouă, celor din Europa, nu ne pasă prea tare de spectacolul respectiv, putem să participăm, putem să nu participăm (iar Ungaria, de exemplu, nu o face) – însă pentru Kosovo prezența unui reprezentant al regiunii acolo, pe scena Eurovisionului, ar însemna o jumătate de recunoaștere a republicii Kosovo. Chiar mai mult de jumătate.
În 2012, când spectacolul s-a organizat la Baku, în Azerbaidjan, pregătirea capitalei pentru marele spectacol a devenit prioritate guvernamentală. S-au cheltuit mulți bani și s-au făcut eforturi imense – și mari abuzuri – pentru ca primirea oaspeților europeni să fie cât mai fastuoasă. Guvernul nu s-a dat în lături de la evacuarea forțată a unor locuitori ai capitalei, ale căror locuințe au fost confiscate și apoi demolate, pentru ca toate să arate cât mai bine în ochii oaspeților europeni. Mă întreb cum ar reacționa acei proprietari deposedați de casele lor dacă le-ai spune că Eurovisionul e doar un spectacol muzical lipsit de orice relevanță, ce nu influențează pe nimeni și nimic. Căci tot în Azerbaidjan, dar ceva mai înainte, în 2009, câțiva azeri care au votat cu reprezentantul Armeniei au fost interogați de poliție în urma acestui vot nepatriotic.
Ceva mai demult, în 1978, trofeul Eurovision a fost câștigat de reprezentantul Israelului, Izhar Cohen, cu formația Alphabeta. Însă au existat oameni care, deși au urmărit spectacolul la televizor, nu au aflat asta. Mai exact, au aflat altceva. Pe parcursul competiției, pe măsură ce voturile arătau tot mai clar câștigătorul, în țările arabe, unde statul israelian era privit ca un dușman predefinit, multe televiziuni naționale și-au întrerupt transmisia. Televiziunea iordaniană a înlocuit imaginile de la spectacol cu fotografia unui buchet de flori înțepenită pe ecran și a anunțat că melodia câștigătoare a fost cea a Belgiei (care în realitate s-a plasat pe locul al doilea).
De altfel, unele state arabe care ar putea participa la concurs (mai ales că spectacolul e destul de popular în rândul telespectatorilor de acolo) au decis să nu o facă tocmai pentru a nu fi prezente la o manifestare – fie ea și declarat artistică – alături de reprezentanții Israelului.
Așa stând lucrurile, decizia luată de televiziunea georgiană de a se retrage din concurs în 2009, când Eurovisionul urma să se desfășoare la Moscova, pare absolut normală: cu mai puțin de un an în urmă Georgia fusese atacată de Rusia sub pretextul apărării independenței autoproclamatelor republici abhază și osetină și cele două state întrerupseseră relațiile diplomatice. Iar în această categorie intră, fie că vrem sau nu s-o recunoaștem, și Eurovisionul.
Prin urmare, a discuta despre Eurovision ca despre un spectacol oarecare de muzică și lumini înseamnă a-i minimaliza relevanța și a ignora semnele, semnalele transmise în timpul show-ului și mai ales în timpul votării de la final. Asta s-a văzut iarăși foarte clar și la cea mai recentă ediție a festivalului-concurs, cea câștigată, cum spuneam și cum bănuiam dinainte, de Ucraina. Iar aici mai sunt câteva lucruri interesante de zis.