Marketingul sau celebritatea anterioara nu pot face din cenusa riu de lava. Poate un foc de citeva minute, prin a carui stralucire transparenta vezi, dincolo de flacara pilpiitoare, combustia aproape nucleara a „primei” componente…
Cu atit mai derutanta pentru ascultatorul nepretentios si necunoscator al „meandrelor shwoubitului” e despartirea unei trupe aflate in virf de forma. Beatles au dat tonul si trendul, facind victime la scara planetara. Deep Purple au rezolvat neintelegerile prin rupturi succesive, urmate de tot atitea reuniri in „formula de aur”. Led Zeppelin au pus punct la timp datorita unui accident nefericit. Cei de la Pink Floyd s-au separat inutil, fiindca tot ce-au editat ulterior, pe discuri solo si-n proiectul care continua numele, se incadreaza in universul definit de Syd Barrett. O categorie de – sa zic asa – „despartiri de succes” a instituit Ozzy Osbourne, vocalistul trupei Black Sabbath. Dupa 10 ani cu grupul, Ozzy a taiat-o spre cariera solo, avind alaturi un manager devotat care l-a condus pina la usa Rock’and’Roll Hall of Fame. Alti vocalisti au ales, ori au fost indemnati sa aleaga ceva asemanator. Mi-amintesc, la repezeala, de Bruce Dickinson, Rob Halford, David Lee Roth sau Vince Neil, ca sa ramin doar in aria heavy metal.
Motley Crue facea senzatie la mijlocul anilor ’80, folosind, pe linga make-up-ul strident si scenografia excentrica, simplitatea melodica a rockului de extractie pura si esenta tare. Mick Mars, chitara solo (clasicul Telecaster taios), Nikki Six, bas bubuitor si metalizat, prevazut cu dopuri din vata, Tommy Lee, tobe zgomotoase ca ansamblul unui regiment de artilerie dotat cu piese grele, Vince Neil vocal. Vocalistul avea voce aspra ca bancheta Cadillacului decapotabil, era blond si cucerea in special femeile voluntare, care nu stiu ce vor de la viata. Iar femeile… Acest „ingredient” a fost distribuit de managementul trupei intr-un mod senzual, indecent cu masura, socant ca imbracaminte si gesturi de scena. Prezentele feminine puncteaza decisiv aparitiile video, vehicul de mare folos pentru promovarea muzicii „hair-metal”, cum se mai numeste curentul. Cine poate uita de neuitatul clip Girls Girls Girls, cu care Motley Crue spargea televizoarele prin ’87-’90? Nici batrinii binecuvintati cu andropauza!…
Dar Vince Neil s-a desprins intr-o cariera solo fara stralucire si-a revenit buhait, de-a fost nevoie de operatii estetice ca sa arate a rocker. Tommy Lee devenea invidiatul sot al universal-rivnitei Pamela Anderson, ceilalti ajungeau epave perfecte ale stilului de viata punk-glam-heavy-metal-rock-drink-sex, putind figura in orice serie a Piratilor din Caraibe. Relansarea recenta cu albumul Saints of Los Angeles aduce mai mult nostalgie decit energie, desi predomina rockul simplu si percutant, riffurile asemeni literelor de neon pe fatada locantelor de perditie, textele pline de umor prizate din (i)realitatea urbana. Senzatia generata de auditia albumului ma impinge sa cred ca avem in boxe un soi de Return of Dr. Feelgood. Totul suna la fel de bine… si la fel de compact, aproape nu gasesti in materialul sonor un bit unde sa arunci o petarda ca sa destructurezi intregul. Nu cred ca tipii au pretentia de arta cu majuscule. Se distreaza inca de minune la virsta lor. N-as rata un concert din turneul de promovare. Dar biletele sint vindute deja! Any ticket to sale?