Muzica nu trebuie explicată, muzica trebuie ascultată. E un adevăr care pleacă de la premisa că oricât de complicată sau grea ar părea, muzica poate fi înțeleasă de oricine. Cu condiția să-i acorzi timp și atenție. Pe 25 mai 2019, după ce am spus câteva cuvinte despre Simfonia a III-a în do major cu prilejul lansării unei mape filatelice centenare la Muzeul Municipal din Iași, am primit cel mai frumos mesaj pe care îl poate primi pe mess un om care vorbește despre muzică: „Vă mulțumesc că m-ați făcut să ascult muzica asta înfricoșătoare și imposibilă“.
Simfonia a III-a în do major op. 21 chiar e înfricoșătoare! E o muzică despre Primul Război Mondial, pe care Enescu a scris-o între 1916-1918 la Iași și Dorohoi, în clipele de răgaz dintre orele în care aducea mângâiere răniților din spitalele și sanatoriile Moldovei cu vioara sa: „prezența maestrului Enescu la Iași, când Universitatea, Conservatorul, până și școlile primare erau transformate în spitale, a fost o mare mângâiere și un prilej de înălțare sufletească“, avea să noteze muzicologul Teodor T. Burada în 1919.
Și efectivul orchestral complet al acestei lucrări e unul înspăimântător, cu aproape 200 de muzicieni, cor și orchestră, pe scenă. În partitura stufoasă, Enescu a folosit pe lângă instrumentele obișnuite ale orchestrei mari, pianul, orga, celesta, xilofonul și o mașină de vânt, inclusiv corul pe patru voci are rolul de a încărca timbral structura muzicală, pentru că nu cântă text, ci doar vocalize aerate. E o simfonie arborescentă, uriașă. Una cu adevărat imposibilă.
Simfonia „cu cor“, cum mai e cunoscută, are ca perioadă de creație anii 1916-1921. Schițele datate, păstrate în arhiva muzeului Enescu din capitală, ne arată că Simfonia a III-a era într-o fază avansată încă de la începutul lui 1916, nu la mult timp după intrarea României în Primul Război Mondial. Enescu a scris primele două părți la Iași, în anul 1917, ultima parte fiind terminată la Dorohoi, în 1918, orășelul în care merge să-și viziteze tatăl după o serie de concerte în beneficiul Crucii Roșii, în urma cărora presa vremii estima că ar fi strâns 600.000 lei aur pentru răniți, orfani și văduvele de război.
Știm că în acel 1918 i-a cântat tatălui său bătrân și bolnav fragmente din Simfonia a III-a – avea obiceiul să-și cânte deseori compozițiile celor apropiați. Muzicologul Alexandru Cosmovici notează că tatăl, Costache Enescu, îi spune fiului „dacă muzica merge pe acest făgaș, apoi de la o vreme oamenii, ca s-o îndure, vor trebui să își mute urechile și să-și înlocuiască timpanele“. Enescu îi răspunde cu un calambur: „la timpane nu pot renunța, tată (cu aluzie la timpanele din orchestră), dar voiu încerca să le folosesc cât mai puțin“ – marele compozitor iubea jocurile de cuvinte.
A mai cântat fragmente, tot la pian, și lui Eduard Caudella, profesorul ieșean care-i încurajase părinții să-l trimită la studii în străinătate, în special la Viena, dar și lui André Gedalge. O sursă franceză ne spune că Enescu i-a cântat integral partitura la pian profesorului său de contrapunct de la Conservatorul parizian, în 11 mai 1919, la etajul 5 al unei case vechi din Paris.
Există inexactități legate de data primei audiții a acestei lucrări enesciene. Sunt cercetători care afirmă că ar mai fi fost cântată, fragmentar, în 1918 la București sau la începutul anului viitor, în luna februarie sau aprilie – nu trebuie uitat nici amănuntul că România a trecut la calendarul gregorian chiar în aprilie 1919. Nimic oficial însă, există posibilitatea ca Enescu să fi cântat la pian aceste fragmente sau să fi repetat cu vreo orchestră câteva fragmente.
Ce e sigur, și împărtășesc această versiune conformă cu documentele oficiale: prima audiție absolută și integrală a avut loc în 1919, pe data de 25 mai 1919, sub conducerea autorului, la Ateneul Român. Și știm acest lucru din presa vremii: în arhivă există chiar afișul original. Concertul cu premiera a avut loc în luna mai a anului 1919, după ce Enescu și-a petrecut începutul anului aici, la Iași – pe 13 februarie este numit cetățean de onoare al Iașului, orașul în care va dirija orchestra înființată de el în trei concerte. Pe 8 martie, Orchestra Simfonică „George Enescu“ din Iași, al cărei fondator este, va participa la un spectacol dedicat poetului Edmond Rostand la Teatrul Național și va cânta muzica de cameră cu Mircea Bârsan, cel care mai târziu devine dirijorul simfonicului ieșean.
Enescu pleacă la București la mijlocul lui martie, unde va cânta până în iulie muzică de cameră și 16 concerte simfonice. Al nouălea concert din acest ciclu este cel din 25 mai, în care își cânta premiera Simfoniei a III-a prefațată de Concertul brandemburgic nr. 1 în sol major de Bach, cu orchestra „mărită“, cum scrie pe afiș, și corul societății Carmen. Compozitorul și prietenul lui Enescu, Alfred Alessandrescu, care a interpretat partitura de orgă în concert, nota în jurnalul său, a doua zi, pe 26 mai: „Succes enorm. Maldăre de flori. Manifestări de simpatie nemaipomenite pentru Enescu“, iar ziarul „Steagul“ nota în cronica muzicală din 29 mai 1919 că a fost „o adevărată sărbătoare muzicală. Maestrul poate fi mulțumit. Publicul țării sale, pe care de mult l-a cucerit cu vioara, pianul sau bagheta, l-a înțeles în fine, l-a aplaudat în mod spontan și sincer și ca compozitor“. Marcel Mihalovici, un alt discipol și prieten al lui Enescu, compozitor care a fugit mai târziu de regimul comunist la Paris, avea 21 de ani în acea dată de 25 mai 1919 și nu a uitat niciodată acea premieră. Într-un interviu din 1981, își amintea „emoția nespusă“ cu care a ascultat Simfonia a III-a, în acea seară de mai, „acea vrajă orchestrală“ care încă îl emoționa după atâția ani.
Premiera internațională a Simfoniei a III-a a avut loc doi ani mai târziu la Paris, pe 26 februarie 1921, la concertele Colonne, sub bagheta lui Gabriel Pierné. Pe partitură, data terminării lucrării în manuscris olograf enescian e 30 ianuarie 1921, deci Enescu a refăcut integral orchestrația lucrării. Acesta a fost Enescu, un etern nemulțumit, recunoscut pentru acribia meticuloasă și mai ales, pentru intransigență.
Arc peste timp. În 2013, Vladimir Jurowski dirija în premieră Simfonia a III-a interpretată de London Philharmonic Orchestra la Festivalul Enescu. Profund impresionat, fostul director artistic al festivalului decide s-o includă în programul internațional al orchestrei. În 7 februarie 2015, Simfonia a III-a de Enescu se auzea la Royal Festival Hall. A fost ovaționată și îndelung aplaudată și a rămas memorabilă clipa în care Vladimir Jurowski a ridicat partitura enesciană. Dirijorul afirma, în 2015, că „Simfonia a III-a este o capodoperă a lui Enescu. El a creat o operă care deschidea ușa viitorului muzicii secolului XX și acum, în timpul nostru, eu cred că muzica sa nu și-a pierdut actualitatea“.
Există câteva versiuni discografice importante ale acestei lucrări, nu puține comparativ cu alte opusuri enesciene, și ele destul de diferite: de la „clasicele“ românești ale lui Cristian Mandeal și Horia Andreescu, realizate cu mult lirism și un efectiv orchestral scăzut, la sensul limpid al interpretării unui Hannu Lintu cu Tampere Philarmonic, la foarte lenta versiune a lui Ghenadi Rojdestvenski cu BBC Philarmonic, până la lectura monumental-eroică a lui Valeri Gherghiev cu orchestra simfonică moscovită de la Mariinski.
Pentru mine, cele mai frumoase interpretări rămân înregistrarea National de Lyon cu Lawrence Foster din 1992 și cea live, din 2015, cu Vasili Petrenko în fruntea Orchestrei Simfonice din Liverpool. Vă doresc audiție plăcută!
https://www.youtube.com/watch?v=oHFuCt1HIdU
FOTO: George Enescu și militarii sanitari de la unul dintre spitalele din Moldova în anul 1918 © Festivalul George Enescu