De la el am adresa dvs. (nu m-am putut abtine si l-am rugat sa nu intrerupa corespondenta, asa cum a amenintat c-o va face). Mi-a zis: „Scrieti-i. Nimic nu-i face mai multa placere decit sa raspunda la scrisori. Orice ar citi acolo, tot despre el o sa vorbeasca. Si despre politica”. I-am raspuns ca e o acuzatie, desigur, nedreapta. A ridicat din umeri.
Asadar, gasindu-ma, de data asta, intr-un aeroport guatemalez, profit de sfertul de ora care mi-a mai ramas pina sa ma intorc iar in Islanda, unde ma asteapta un festival de muzici noi, si asez pe hirtie urmatoarele: e absolut necesar sa continuati sa-i scrieti fiului dvs. (pe cit posibil, raspunzind tenacitatii lui cu o infinita blindete), pentru ca (doar stiti ca argumentele inimii sint fara drept de apel) m-am amorezat pe la vreo 17 ani de un student care avea lipita la el in camera, pe usa dulapului, una din scrisorile dvs. catre fiul inexistent, chestiune care m-a cucerit mai mult decit fragmentele din Zoscenko pe care mi le citea. Pentru ca, de fapt, scriindu-i fiului, imi scrieti si mie. Trebuie sa stiti ca, pe cind eram in liceu, credeam ca se poate trai numai d’amour et d’eau fraiche si militam pentru o egalitate mai degraba stinga (daca as fi trait in Franta anilor ’30, as fi ajuns o extrem de nesuferita Simone de B.); apoi am devenit brusc radicala, urindu-i cu o cruzime nebanuita pe toti cei care calcasera strimb (si pe care-i denumeam generic „comunisti”). Intre timp, am mai crescut putin.
Ii scrieti fiului inexistent, raspunzindu-ne, si lui, si mie, la cumplita intrebare „Dar pe ce lume traiati?”, aratindu-ne, cu delicatetea hotarita care va caracterizeaza atit de bine, ca secretul supra-vietuirii e autoironia si intelegerea fata de instabilitatea staruitoare a propriei fiinte. Despre nuante insa, si despre „junghiul tandretei”, in partea a doua a scrisorii – trebuie acum sa alerg spre check-in.