„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul de povestiri Fără poză de profil, de Anca Vieru, care va apărea în curând în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom.
– Fragment din povestirea Porți, uși, ferestre –
Stau cu ochii închiși, dar nu reușesc să adorm și aud fără să vreau cum femeia cu coc o descoase pe tipa însărcinată, discuția lor e dezlânată și se întrerupe de fiecare dată când copilul întreabă ceva.
— Ia uite, strigă la un moment dat copilul și mă trezește din reverie. Ce chestie tare! Pepeni pătrați!
Toate capetele se întorc spre el și spre imaginea de pe tabletă, indicată de degetul lui. Chiar și directoarea se uită. Danezul (sau suedezul) ridică ochii fără să înțeleagă. Într-adevăr, pe ecran e o poză cu un șir de pepeni verzi în formă de cuburi.
Mama îi ia tableta și citește: „Fermierii japonezi au creat un sortiment de pepene-verde ale cărui fructe nu au formă sferică, obișnuită, ci cubică. Pentru a-i obține, pepenii mici, sferici sunt introduși într-o cutie pătrată, mai mare, din sticlă sau plexiglas transparent și, pe măsură ce cresc, iau forma cutiei în care se dezvoltă“.
— Ce aiureală! zice tipa cu coc.
— De ce? intervine directoarea. Este vorba de optimizarea spațiului, clar. Mai puțin spațiu pentru depozitare și pentru transport. Mi se pare o idee foarte bună.
— Avem și noi ceva similar, se aude vocea cântată a tipei cu blugi albi. Sticlele de țuică, alea cu pere înăuntru. Sunt făcute tot așa, se pune para micuță înăuntru și e lăsată să crească. Au un succes nemaipomenit afară.
— E altceva, zice directoarea și se strâmbă puțin. Aici e vorba de spațiu. De felul cum ne raportăm la spațiu.
Nimeni n-o contrazice. Copilul ia tableta din mâna mamei și continuă să se uite la pozele cu pepeni în formă de cub.
— Ia uite, zice fata cu ochii la tableta copilului și fața îi e toată un zâmbet. Un pepene în formă de inimă!
— Aici n-o să-mi mai spuneți că e vorba de spațiu, se repede femeia cu coc la directoare. O aiureală, ce mai!
Dar directoarea stă cu ochii închiși, ca un semn că nu mai este interesată de discuție.
— De fapt, zice și tânărul, încet și fără să se uite la cineva anume, asta suntem noi toți. Niște pepeni puși în cuburi de plexiglas puțin mai mari, atât cât să ne lase iluzia libertății. Și să nu realizăm cum treptat se strânge totul în jurul nostru și pierdem și bruma de libertate pe care o aveam.
Fata îi zâmbește și dă din cap a aprobare, femeile de vizavi nu comentează, poate nici n-au auzit. Cam așa ar fi vorbit și Raul acum opt ani, când ne-am cunoscut. Pe vremea aia, libertatea era ceva abstract, nu ca acum, când are forma unui cal verde.
Am trecut de Sinaia. Închid ochii, cu speranța că aș putea adormi, dar somnul tot nu vine. Mă gândesc la pepenele în formă de inimă, la optimizarea spațiului, la ușile întredeschise. Și la momentul acela din viața unui cuplu în care unul dintre cei doi simte că nu mai are spațiu personal. N-are rost să mă întreb când a simțit Raul asta pentru prima dată. Știu foarte bine. Nu, n-a fost atunci când calul verde (pe vremea aia o clientă oarecare) a venit la showroom. A fost mai înainte. Pusesem o poză nouă pe Facebook și l-am întrebat dacă pot să iau telefonul lui ca să-i dau like, el a zis da, ia-l. Nu-mi vine să cred acum că a existat o perioadă în care mă lăsa să mă uit în telefonul lui. Când am căutat iconița cu Facebook, am apăsat din greșeală (și chiar a fost greșeală) pe galeria de fotografii. Și am rămas cu ochii la poza de pe ecran, fără să pricep ce văd acolo. Era o mână plină de sânge, care atârna într-o poziție nefirească printre cioburile unui geam. Pozată de aproape. Nu înțelegeam, așa că m-am uitat înapoi și am reconstituit din poze filmul complet al întâmplării. Doi copii care se fugăreau pe aleea dintre blocuri. Se apropiau din ce în ce mai mult și fețele lor se vedeau mai clar, așa că i-am recunoscut pe băieții ăia obraznici din blocul de vizavi. Apoi unul dintre ei cu pumnul ridicat, la intrarea în scară, iar celălalt doar o siluetă văzută prin ușa întredeschisă. Apoi cel de afară în prim-plan, cu mâna sfârtecată de geamul spart al ușii închise și cu figura schimonosită într-un strigăt de film mut. La final erau trei poze luate de aproape, atât de asemănătoare, încât m-am gândit că le făcuse una după alta. Se vedeau doar mâna cu degetele făcute ghem, carnea sfârtecată și picăturile de sânge șiroind. Ce-i asta? l-am întrebat. Ce-ai pozat aici? Mi-a smuls telefonul din mână, era nervos, nimic, a zis, pozam tufa de trandafiri și au apărut ei. Și tu asta ai făcut? În loc să-l ajuți pe copilul ăla, tu l-ai pozat? Termină! S-a enervat și mai tare. A fost pur și simplu din inerție. Am apăsat din inerție. Și l-am dus pe urmă la maică-sa.
Dar eu tot nu înțelegeam. Ultimele poze n-au cum să fie din inerție, i-am zis, uite cât de aproape erai, și ai făcut trei, nu una. Deși mă înmuiasem puțin la gândul că l-a ajutat.
Peste câteva zile m-am întâlnit cu mama băiatului, care nu știa cum să-l mai laude pe Raul, cum l-a adus acasă și a chemat taxiul pentru spital, dacă nu era dânsul, mi-a zis, cine știe ce se întâmpla, că eu îmi pierdusem capul. Și ăia de la spital au spus că bine c-am venit repede, că i se secționase o venă.
AUTOAREA
ANCA VIERU este absolventă de politehnică și are un masterat în comunicare. A publicat în volumele colective Moș Crăciun & co. (Editura Art, 2013) și Ficțiuni reale (Editura Humanitas, 2013), proiect colectiv inițiat de Florin Piersic jr. În anul 2015 i-a fost publicat la Editura Polirom volumul de proză scurtă Felii de lămâie, nominalizat la premiile revistei „Observator cultural“ și reeditat în 2018 în colecția Top10+. A mai publicat proză scurtă în revistele „iocan“ și „Familia“. În anul 2016 a participat la festivalul de literatură Lofest —Orașul și literatura organizat la București. În 2018 a apărut, tot la Editura Polirom, romanul Spulberatic.
CARTEA
„Un volum în care adunam întâmplări și personaje urbane, povestiri despre viața de cuplu, despre prietenie, despre dragoste sau despre lipsa ei. La un moment dat însă am observat un laitmotiv, un fel de personaj suplimentar care apărea în povestiri: fotografia, în multele ei forme și utilizări. Albume de familie, social media, bloguri, Google StreetView, toate înrădăcinate și acceptate în viața noastră. Dar oare cum ar fi viața modernă fără fotografii? Așa s-a născut una dintre povestiri.“ (Anca Vieru)
„În povestirile Ancăi Vieru intri ușor, de la primele cuvinte. Un singur paragraf —și ești prins. Totul e firesc, bine cunoscut, familiar. Nimic nu anunță furtuna, nimeni nu semnalizează pericolul, capcana în care ai căzut. Dar știi cu precizie că aventura în care ai intrat nu are șanse să se termine cu bine. De ce? Asta o face specială pe autoare, capacitatea ei de a strecura în subsolul cuvintelor calme și precise neliniști și emoții rău prevestitoare. Existența personajelor te-a prins și nici după ce ai citit ultima frază nu ești sigur că s-a terminat. Acolo începe altă poveste, pe care va trebui s-o rezolvi singur.“ (Florin Iaru)