Pe 1 iunie, regizorul Silviu Purcărete a devenit doctor honoris causa al Universității Naționale de Arte „George Enescu“ din Iași. Un moment potrivit pentru a reduce în atenție câteva repere ale drumului profesional parcurs în aproximativ o jumătate de secol de activitate creatoare.
Privirea care înfățișează este sintagma ce concentrează conceptual-metaforic imaginarul scenic al celui mai cunoscut peste hotare dintre regizorii români ai ultimelor decenii și titlul unei cărți în care m-am ocupat de redarea stilului său de lucru așa cum reiese din asistența la repetiții. Vizualitatea, recitirea unor opere clasice filtrate prin codurile unei estetici ce pornește de la latențele textului, dar îl reinterpretează pe toate articulațiile lui semantice, fascinația carnavalescului, plăcerea de-a lucra cu ansambluri numeroase în spații ample, de-a recurge la referințe culturale fundamentale definesc succint teatrul plin de nuanțe pe care îl face Silviu Purcărete.
A absolvit Institutul de Teatru și Cinematografie București (1974) și a început să regizeze la Teatrul Dramatic din Constanța, unde în decursul sezoanelor de activitate a explorat teatrul antic (Miles Gloriosus de Plaut – 1977; Legendele atrizilor, scenariu propriu după Eschil, Sofocle, și Euripide, cu cântece, bocete și descântece românești – 1978; Hecuba de Euripide – 1981), apoi în pepiniera de talente care era Teatrul Tineretului Piatra Neamț (Romeo și Julieta, cu Constantin Cojocaru și Nina Zăinescu în rolurile titulare – 1974; Piațeta de Carlo Goldoni – 1986, cu Maia Morgenstern, Oana Pellea, Coca Bloos, printre alții) și la Teatrul Mic (din 1979) și Foarte Mic din București. Borna istorică 1989 îl prinde la Teatrul Național „Marin Sorescu“ din Craiova (în directoratul lui Emil Boroghină), cu trupa căruia începe o serie remarcabilă de mari spectacole. În contextul favorabil al curiozității europene privind această țară ieșită din chingile comunismului și al noutăților artistice pe care le aducea regizorul, montările sale au făcut înconjurul lumii, fiind selectate în cele mai râvnite festivaluri de gen (Ubu Rex cu scene din Macbeth după Alfred Jarry și William Shakespeare – 1990, construită pe o intertextualitate ce leagă epoci, dictaturi, culturi; Titus Andronicus de Shakespeare – 1992, într-un minimalism scenografic amintind de canonul teatrului antic; Phaedra după Seneca și Euripide – 1993, o configurare pe model filmic a străvechii lucrări, cu o fluiditate stăpânită de priceperea dozajului artistic, calități ce au menținut-o pe afiș vreme de 20 de ani; Danaidele după Eschil – 1994, un decupaj inteligent de alternanță a momentelor solistice și corale; Orestia după Eschil -1998).
În anii 2000, avea să înceapă o altă suită de colaborări miraculoase, cu Teatrul Național „Radu Stanca“ din Sibiu (director Constantin Chiriac): Pilafuri și parfum de măgar după 1001 de nopți – 2001; Cumnata lui Pantagruel după scrierile lui François Rabelais – 2003; Așteptându-l pe Godot după Samuel Beckett – 2005; iconicul Faust după Goethe – 2007; Metamorfoze după Ovidiu – 2009, gândit pentru aer liber; Călătoriile lui Gulliver după Jonathan Swift – 2012; Povestea prințesei deocheate, scenariu original după Tsuruya Namboku al IV-lea – 2018 etc.
În Faust impresionează intensitatea vizual-ideatică, forța interpretativă (Ofelia Popii-Mefisto, Ilie Gheorghe/ Miklos Bacs – Faust), extraordinara relație scenică a protagoniștilor în jurul cărora gravitează grupuri numeroase de figuranți, consistența metafizică a discursului regizoral, imersiunea publicului în acțiunile teatrale (muzica se aude inclusiv de sub gradene, spectatorii sunt incluși fizic în carnavalul diavolesc din Noaptea Walpurgiei) și puterea de semnificare a imaginilor derulate într-o fostă hală industrială reamenajată ca perimetru scenic. E un spectacol antologic.
Teatrul nu e text pentru Purcărete, partea vorbită e doar un strat al constructului scenic. Își face singur adaptările – taie, mixează autori și traduceri, reordonează tablouri, adaugă, rescrie întreg materialul dramaturgic, intră în repetiții cu o versiune, însă metamorfoza continuă până în prag de premieră, pentru că mulează textul pe potențialul actorilor și îl concentrează în raport cu celelalte componente scenice. Purcărete identifică nucleele de teatralitate în opere literare și le prelucrează în estetici elaborate, rampa e locul unde se privește, imaginea scenică e unul dintre indicii de teatralitate. Croiala scenariului dramatic o face din instinct, când citește o piesă o vede, iar spectacolul e un montaj cursiv de secvențe generate de imaginațiile celor din echipa coordonată de regizor. Evită autorii contemporani, întrucât nu-i oferă suficientă distanțare temporală.
Are o solidă cultură plastică și muzicală, arte din care a importat reguli de compoziție pentru picturalitatea tridimensionalizată, ambientul sonor, structurarea coral-simfonică, plurivocală, pe care le arhitecturează (uneori face el însuși scenografii) în omogenități artistice. Crede în puterea echipei care e rodată (de-a lungul vremii, scenografii Eugenia Tărășescu Jianu, Ștefania Cenean, Helmuth Stürmer, Dragoș Buhagiar; muzicienii Iosif Herțea, Vasile Șirli, video artistul Andu Dumitrescu și Andrei Cozlac, mai recent). Simbioza imaginativă îl face să comunice adesea fără cuvinte, să anticipeze tacit direcția creativă pe care vor merge, să consoneze în folosul valoric al mizanscenei. Purcărete lucrează intuitiv, gândește în imagini, face un teatru structurat cinematografic.
Ludicul e sursa originalității regizorale, iar starea de improvizație e dimensiunea solicitată tuturor coechipierilor. Contexte și îndemnuri ce nu au aparent legătură cu proiectul (vizionarea unui film, mersul la saună, „teme“ de rezolvat pornind de la subiecte în sine bizare) generează așteptări ce îi extrag pe protagoniști din rutine știute și îi mobilizează creativ. Teatrul e pentru Silviu Purcărete o joacă vie, magică.
(Parte a acestui articol constituie fișa pe care am realizat-o pentru Dicționarul Multimedia al Teatrului Românesc.)