Este un paradox (și oarecum impudic într-o evocare memorială) ca atunci când vrei să vorbești despre cineva care ți-a fost un profesor respectat și îndrăgit să trebuiască să vorbești, de fapt, despre tine. Paradoxul este, însă, de neevitat (iar impudoarea iertată), pentru că, despre tine vorbind, vorbești de fapt despre el; despre el prin tine; prin – cum voi încerca să arăt – ceea ce a trecut din el în tine.
Înainte de a-l reîntâlni pe profesorul Ion Toderașcu în amfiteatrele Facultății de Istorie (Istorie-Filosofie, cum s-a numit ea până în 1989), l-am cunoscut în copilărie. Drumurile noastre s-au încrucișat atunci de mai multe ori când, fără vreun motiv anume, îl vizitam pe tata la Facultate sau când părintele meu mă lua uneori cu el acolo și trebuia să-l aștept până la încheierea unor interminabile ședințe de catedră. Nu numai pe profesorul Toderașcu îl vedeam cu aceste prilejuri. Însă, dintre toți cei care se întâmplau acolo (viitorii mei profesori), numai el îmi arăta, mie, puștiului în pantaloni scurți care eram, un interes nu doar amabil, ci – îmi dau seama mai bine acum – colorat și de o vădită simpatie, prelungire neîndoielnică a unui sentiment cvasifilial (cum mi-a mărturisit mai târziu) pentru tatăl meu.
Adevărata noastră întâlnire s-a produs în anul al II-lea de Facultate, la cursul de istoria Bizanțului și în seminariile de istoria medievală a României. Neștearsă din memorie îmi este și astăzi stupoarea admirativă în care am căzut ascultându-l pentru prima dată. Nu mai auzisem pe nimeni vorbind atât de frumos, expresiv, clar și cu atâta patos ca el. Discursul său la catedră nu era numai riguros construit, foarte exact și concis (îmi amintesc și acum de extraordinarele lui seminarii, când, la capătul câtorva ore de discuții aprinse, concluziile Profesorului ne uimeau întotdeauna prin rigoarea lor lapidară; erau atât de clare, încât, aparent, nimic nu mai putea fi spus după ele). Ceea ce, în prelegerile sale, era la fel de remarcabil, numărându-se printre virtuțile lor cele mai de preț, era capacitatea evocativă, forța lor incomparabilă de sugestie. Căci profesorul Toderașcu era și un mare povestitor. Cu darul său oratoric de excepție – subliniat de o gestualitate aparte a mâinilor, care parcă dansau în ritmul cuvintelor – te făcea să „vezi“ lucrurile despre care vorbea. Dintre cursurile pe care le-am audiat în anii studenției – majoritatea dense, informate și de un înalt nivel universitar – nici unul nu a avut, pentru mine, strălucirea celui de istoria Bizanțului, la care am asistat cu o încântare nici o clipă domolită, preț de un semestru întreg.
Ca elev de gimnaziu și, mai apoi, de liceu, doi dintre dascălii pe care am avut norocul să-i cunosc mi-au confirmat pasiunea pentru istorie, făcând din opțiunea pentru această disciplină una de viață. Întâlnirea cu domnul Ion Toderașcu a fost însă decisivă într-un alt sens: ea mi-a deșteptat și hrănit vocația de profesor. Dacă nutresc și astăzi pentru această meserie aceeași pasiune ca la început, datorez acest lucru profesorului Ion Toderașcu. Lui și părinților mei.
Când aștern pe hârtie sau așez în pagină asemenea cuvinte: „deșteptarea și hrănirea unei vocații“ spun prea puțin. Doar enunțate și lăsate așa, ele – aceste cuvinte – nu merg până la capăt, nu descriu cea ce este înlăuntrul lor. Căci, ce înseamnă, de fapt, „deșteptarea și hrănirea unei vocații“? Cum, prin ce alchimie misterioasă se întâmplă un asemenea lucru? După atâta timp de când i-am fost student domnului Ion Toderașcu, iar el profesor – mie și atâtor generații de studenți –, cred că am un răspuns la această întrebare. Iar acest răspuns este următorul: „deșteptarea unei vocații“ și, după aceea, nutrirea ei au loc atunci când cineva de care te leagă nu numai o afinitate intelectuală, ci și una afectivă îți trece (nu știu cum anume) ceva din spiritul (duhul) lui, care te „însuflețește“ și te face să fii nu ca el, ci altfel – dar un altfel care, deși diferit, păstrează ceva din duhul pe care l-ai primit, arătându-ți un drum – drumul tău – nevăzut înainte de această miraculoasă întâlnire.
Profesorul Ion Toderașcu s-a stins din viață. Scânteia duhului său va lumina însă mereu prin cei în care a trecut. Așa continuă să trăiască profesorii mari și atunci când nu mai sunt.